Zi: 24 noiembrie 2008

Dacă Dan Puric e teolog…atunci eu sunt Maia Morgenstern

14 comments

numai-acesta-e-dan-puric1

↑↑↑

Numai acesta e Dan Puric…autentic: adică actorul.

***

În  ianuarie 2007 se năştea mitul: Dan Puric, apologet ortodox. El s-a născut împreună cu mitul: Cristian Gava, tânăr intelectual cu mari potenţe. Şi s-au născut ambele mituri la televizor, în aceeaşi emisiune, ca un film postmodern exploziv şi, când i-am văzut la televizor…am scris aceste lucruri. La data aceea am crezut că vor rămâne, ambii, oameni modeşti, adică ei înşişi…însă vedetizarea lor a devenit enervantă la culme. Şi, cea mai enervantă este a lui Dan Puric, actorul care a devenit o pompă financiară pentru ortodocşi sau o emblemă teologică dubioasă, ba chiar teolog peste noapte, deşi dumnealui nu are nici în clin şi nici în mânecă cu teologia.

Da, dumnealui nu e teolog, după cum nici eu nu sunt Maia Morgenstern şi nici Mel Gibson. Iar dacă mâine voi înnebuni şi voi merge la Dan Puric ca să îl învăţ dans mimico-expresiv, tehnici actoriceşti şi să mă cred actor…bineînţeles că mă poate privi, cu un zâmbet ironic în colţul buzelor şi cu o expresie firească de…lehamite. Pentru că, monitorizând ( pentru uz personal) câteva alocuţiuni, conferinţe, luări de poziţie publice ale d-lui Dan Puric eu am avut şi am un zâmbet ironic în colţul buzelor, când un actor spoliază vocaţia de teolog cu lucruri învăţate în grabă de la teologi şi de la oamenii duhovniceşti.

Însă zâmbetul meu a fost şi este unul dureros. Dureros, pentru că parabola găinii de curte a devenit starea de spirit a d-lui Dan Puric, care este un actor briliant, o fiinţă paradoxală şi cu alură actoricească profundă…dar un caricaturizant al teologiei până la greaţă. Îmi permit această sinceritate online faţă de dumnealui, o sinceritate sinucigaşă ( ştim asta prea bine: adevărul, mereu, se plăteşte) pentru că încă mai e timp să aibă conştiinţă şi să se retragă din acest maraton stresant de evanghelizare, în care l-au integrat alţii…dar în care nu-şi află vocaţia.

Pentru că, dacă prima sa mărturie personală a fost un aer reconfortant  pentru mine, erijarea  sa de acum într-un Avvă al poporului, într-un nou Pavel, într-un Stăniloae fără experienţă nu-l face să fie decât comic. Şi nu e comic pentru că ar propovădui mai prost decât un preot de ţară sau decât unul de oraş mai fără studii – dimpotrivă puţinele sale cunoştinţe le zice cu multă artă teatrală  – ci pentru că dă impresia tinerilor de acum, că teologia e ceva de care şi actorii, şi brutarii, şi ofiţerii în retragere sunt capabili. Aici vedem noi marea bubă, care produce… ridicolul de situaţie… Dumnealui ştie foarte bine cum acţionează râsul dar şi cum se…naşte râsul din două mişcări şi o grimasă. Şi, e mirabil pentru noi, pentru că nu observă că a încălcat o limită inadmisibilă: limita evidenţei.

Iar limita evidenţei spune aşa: pr. Dorin Picioruş e un teolog în formare, care a intuit cât de greu e povârnişul spre Teologie şi se încumetă să privească spre el iar actorul Dan Puric e un actor în plină maturizare a talentului său, care trebuie să rămână la ce ştie dumnealui cel mai bine, pentru că acolo nu pare ridicol…dar aici, da. Dacă călcăm limitele de demarcaţie între teologie şi actorie, atunci Dan Puric, care nu are nimic de-a face cu profunzimea şi logica interioară a teologiei…este teolog şi atunci oricine a citit 50 de cărţi de teologie e teolog…iar pr. Dorin Picioruş e actor, pentru că îi place şi lui să se facă de râs jucând pe Hamlet.

Articolul de faţă nu e…plătit. Asta ca…mijloc de atenţionare prealabilă, mai înainte ca să vină un admirator zelos…şi să se agite haotic la noi pe blog. Articolul de faţă nu e o revanşă, nu e nicio bătaie de joc, nu e nicio minimalizare a bunelor dorinţe/intenţii/sentimente ale actorului Puric. Ci e o opinie realistă, echidistantă şi…mai ales, de bun gust. Însă, mai presus de toate, cred că e o datorie de conştiinţă faţă de Teologie dar şi faţă de admiraţia pe care o avem faţă de domnul Puric. Dacă cineva te iubeşte…îţi spune adevărul. Iar dacă adevărul e crud, dar e adevăr şi nu maimuţăreală…atunci domnul Puric o să ne mulţumească pentru faptul, că un tânăr teolog în formare, a avut tupeul/nesimţirea/bădărănia sau bunul simţ, să îi spună adevărul despre Dan Puric 2007-2008, care a devenit…ceea ce nu e.

Domnule Puric,

rămâneţi un vultur –  ceea ce şi sunteţi – în actorie, vă rugăm mult, vă implorăm!,

şi nu mai pozaţi în găină de gostat…în domeniul Teologiei!

Aici, ca şi în actorie, ca să fii vultur, trebuie să ştii să explici

fărâmă cu fărâmă tot ceea ce se petrece…şi nu să survolezi peste

hectare întregi de Teologie şi să crezi că asta e Teologie!

Nu, ca şi în actorie, teologul se vede în amănunt…nu în glosolalii fără fundament!

Reveniţi la matca actoriei, pentru ca să nu mai mă cred nici eu…Maia Morgenstern.

Pr. Dorin

Rolul icoanelor în Biserica Ortodoxă

One comment

father-stephen-a-man-of-dignity

Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici mostre ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitaţie la idolatrie, prin care umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime a mântuirii noastre. Istoria teologiei în Occident se află în opoziţie cu icoanele, mai ales din cauza protestantismului, care a eliminat acest element tradiţional al Bisericii creştine, din care cauză teologia modernă suferă de handicapul de a nu mai putea să vadă şi să înţeleagă dreapta, autentica noastră relaţie cu Dumnezeu.

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri spirituale sau prin modelarea după experienţe imaginare, unele dintre ele blasfemice, aşa cum găsim în penticostalismul actual. Astfel de alegeri moderne de a relaţiona cu Dumnezeu, prin intermediul unei lumi mintale sau prin ideea unui Dumnezeu la care intrăm numai pe cale psihologică sunt forme extreme de iconoclasm, devenit parte integrantă din gândirea modernă.

Numai că icoana depăşeşte arta, e deasupra ei. Prin intermediul ei putem vedea/ înţelege multe lucruri, de fapt întregul univers –  pentru că Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o ci e prezent în ea –  fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuşi. Teologia care propune cinstirea icoanelor ne dă şi o cheie de înţelegere a Scripturii, cheia patristică/ prin intermediul Sfinţilor Părinţi, care ne scapă de literalismul scriptural pe de o parte, iar, pe de altă parte, de formele goale ale modernismului criticist.

Icoanele sunt pe deplin distincte de Tainele Bisericii. Gândirea modernă, non-ortodoxă însă foloseşte titulaturile de icoană şi sacrament într-un mod neconform Tradiţiei. Dar Părinţii celui de al şaptelea Sinod Ecumenic ne-au oferit o definiţie exactă a icoanelor şi a locului pe care îl ocupă acestea în Biserică, prin aceea că au subliniat faptul că Dumnezeiasca Euharistie nu este o icoană, pentru că iconoclaştii făcuseră din ea o icoană pe care o venerau. Pentru sinodali însă Euharistia nu era o icoană, ci Trupul şi Sângele lui Hristos şi ele ni se dăruie mai mult decât o icoană.

Atunci icoana ne oferă ceva mai puţin decât o Taină, dar ceva mai mult decât nimic, adică decât un semn gol.

Pe scurt însă, putem spune că icoanele ne oferă prilejul de a vedea, de a înţelege şi de a ne lega de Adevărul imaginilor, icoanele fiind ceva mai puţin decât un lucru. Icoanele nu sunt un Sacrament/ o Taină, pentru că credinţa ortodoxă spune: „fă adică pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…”. Nu poate face cineva Sfinte Taine, cu de la sine putere, ci pâinea şi vinul devin/ se fac Trupul şi Sângele Domnului.

Însă icoanele nu devin altceva decât ceea ce sunt – pentru că sunt făcute de către cineva – dar fac prezente realităţile care sunt reprezentate pe ele. Mai precis, ca să vorbim din punct de vedere teologic, reprezentarea iconică este o reprezentare ipostatică, conform terminologiei Sfântului Teodor Studitul.

Din punctul de vedere al Adevărului, o icoană ne arată ce trebuie să vedem cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieţii lui ca om înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării fiinţei lui în şi prin Hristos.

Din acest motiv, e posibil să vorbim despre creaţie în integralitatea sa ca despre o icoană, mai degrabă decât despre un sacrament – pentru că, prin ochii credinţei, toată creaţia poartă mărturia că ea va fi transfigurată prin Hristos, cf. Rom. 8. De aceea lucrurile, locurile, evenimentele au şi pot avea valoare iconică. Astfel mormântul Domnului, care joacă un rol central în istoria mântuirii noastre, este ceva minuscul, redus ca extindere, în comparaţie cu Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, unde el se află.

Dar el reprezintă pe pământ centrul mântuirii noastre, pentru că e pântecele lumii viitoare, ca o împlinire a Paştelui, care ne dă imaginea eliberării noastre.

Cinstirea sfintelor icoane nu e o cinstire adusă artei umane şi, cu atât mai puţin, nu este un act idolatric. Icoane sunt, ca şi alte multe lucruri ale istoriei mântuirii noastre, nişte indicatoare care ne orientează spre ceea ce trebuie să privim, spre ceea ce trebuie să cunoaştem şi să iubim. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor icoane este o lecţie a modului în care inima  Îl cinsteşte pe Hristos în fiecare persoană, pentru că fiecare om e creat după chipul Lui. Fără sfântul altar şi tot ceea ce ţine de Biserică, noi nu putem să învăţăm să vedem Adevărul. Pentru că Adevăratul altar e în cer dar şi în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Noi nu numai că putem cunoaşte cum să intrăm în locul cel sfânt, dar putem fi şi cu Domnul.

De aceea icoanele Bisericii sunt o şcoală a inimii umane, care ne învaţă cum să vedem lumea şi, mai ales, cum să vedem ceea ce depăşeşte lumea, lumea de acum. Noi trăim într-o societate care e familiarizată cu cinstirea/ cu venerarea, dar cu o cinstire îndreptată spre locuri şi persoane nedemne de cinste. Noi venerăm/ idolatrizăm pe oamenii talentaţi, idolatrizăm frumuseţea sexuală, banii, pentru care suntem în stare să ucidem. Noi venerăm ceea ce este făcut de către noi şi acest lucru nu e decât o iluzie. Actorii şi actriţele au adesea sosii şi ni se prezintă în ceea ce nu sunt ele.  Şi astfel noi suntem învăţaţi să cinstim ceea nu există în mod practic. Şi nu e de mirare că o asemenea cinstire e una goală, fără fond, pentru că cinstim poleiul de la bomboană.

Dar, e interesant, că cei care sunt predispuşi/ învăţaţi de mici să cinstească inexistenţa se opun vehement când aud de venerarea ortodoxă a icoanelor, când ei sunt în mod frecvent veneratorii imaginilor false ale acestei lumi. Fiind captivi patimilor ei nu fac altceva decât să se împotrivească adevărului, icoanelor Adevărului şi de aceea acceptă falsitatea, imaginile fără transcendenţă. Şi de aceea nu li se pare nimic bun şi sfânt acestor iconoclaşti. Însă, fără o înţelegere exactă a ceea ce părinţii sinodali de la Sinodul al 7-lea Ecumenic au dogmatizat, creştinii sunt oameni neînarmaţi/ nepregătiţi într-o lume a imaginilor, saturată de imagini, cel mai adesea false, care ne bombardează pe noi şi pe copiii noştri.

Însă trebuie să dorim ca copiii noştri să cunoască binele din rău, să ştie să departajeze binele de rău. Îmi doresc ca iubirea unuia să se întoarcă către celălalt. Biserica ne-a fost dată nouă, prin harul lui Dumnezeu, ca instrument propriu, prin care să înţelegem şcoala inimii, deopotrivă pe noi şi pe copiii noştri. Fără sfintele icoane şi fără înţelegerea lor teologică creştinii nu pot contraataca în acest război vizual, imagistic. De aceea mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul de a vedea drept ceea ce e în mod drept pictat în icoanele Bisericii.

Fr. Stephen Freeman,

în traducerea Pr. Dorin Picioruş

Trăim în lumi paralele

Leave a comment

alexandr

Omul neinstruit şi omul instruit… Omul cu şcoală şi omul doar cu şcoala vieţii sunt…doi oameni total diferiţi în lucrurile fundamentale. Pe când omul cu şcoală poate să perceapă profund lucrurile – pentru că şcoala, în pluralitatea de sensuri pe care o cuprinde acest substantiv esenţial pentru om este sinteza experienţelor de multe feluri – omul neinstruit învaţă haotic lucrurile esenţiale, din contactul brutal cu realitatea, în momentele în care dă cu capul de partea de sus a uşii, pentru că se grăbeşte adesea să intre pe uşă.

Însă omul neinstruit, fără şcoală, prostul… crede că îl face pe cel cu şcoală, pe deştept,  dar nu în domeniul cunoaşterii, al sintezei, al bunului simţ ci în cel al…inteligenţei speculative, pe care o putem numi la propriu: ştiinţa prin care prostul face rost de bani speculând lucruri care nu ţin de cunoaştere ci de oportunitate. Tocmai de aceea elevul şcolii româneşti, privind numai spre televizor, crede că Gigi Becali sau Guţă sunt personalităţi forte în domeniul cunoaşterii, pentru că au făcut rost de bani. Însă ei confundă – pentru că nu au spirit critic – cunoaşterea cu oportunitatea, după cum confundă profunzimea cu spoiala intelectuală.

Un om care nu ştie să se destindă şi să destindă şi pe alţii vorbind sau să te atingă cu sensibilităţile sufletului său prin cuvinte nu are nimic de-a face cu cunoaşterea. A te îmbrăca la patru ace, a vorbi simandicos, a avea o brumă aiurea de lexic  în capul tău, a avea trei cărţi publicate în care tu nu eşti deloc, a avea trei diplome luate în uz de fals, a câştiga un salariu mare pentru aplicaţii mai mult sau mai puţin instinctuale nu înseamnă  că ai o cunoaştere. Cunoaşterea pe care o dă şcoala sau pe care ar trebui să o dobândim fiecare, şcoala făcută serios de la grădiniţă şi până la post-doctoralism creează profunzime şi, din păcate, profunzimea nu e plătită în România, dar nici în alte state.

Cunoaşterea care creează profunzime e cea care poate să vadă dincolo de concepte, fraze, gesturi umane… Din această perspectivă întâlnirea dintre omul cult şi cel rudimentar e o întâlnire autistă. Fiecare vorbeşte pe limba lui. Şi fiecare dintre noi este ori în tagma lui Alexandr ori în tagma lui Petrov. Alexandr este intelectual adevărat, vede profund lucrurile, are o perspectivă profundă asupra vieţii. Petrov vine la el ca să-l întrebe diverse lucruri, el e om rudimentar, dar crede că celălalt, dacă îi răspunde…îi răspunde pentru că e prost [?!!!]. Bunătatea e considerată prostie de către Petrov dar şi cunoaşterea e considerată prostie, deşi este fascinat de ea şi în faţa ei se simte…prost.

„Îmi venea să cred că mă socotea un copil, aproape un prunc care nu pricepe încă rostul celor mai simple lucruri din lume. Dacă mă apucam să vorbesc cu el despre altceva decât despre ştiinţă şi cărţi, îmi răspundea, ce-i drept, dar numai aşa din bunăcuviinţă şi de obicei cât mai scurt. Mă întrebam adeseori ce-l îndeamnă să-mi ceară lămuririle acestea cărturăreşti. Din când în când, în timpul convorbirii, îl cercetam cu coada ochiului, bănuindu-l că vrea să-şi bată joc de mine, dar nici pomeneală: mă asculta de obicei atent, cu luare-aminte, deşi uneori părea distrat, spre marea mea supărare.

Întrebările lui erau totdeauna clare şi precise, în schimb, părea că nu-l preocupă câtuşi de puţin răspunsurile ce i le dădeam, ba le primea chiar cu indiferenţă, cu gândul aiurea…Îmi vine să cred că nu-şi mai bătea capul cu mine, socotindu-mă naiv, un om care, spre deosebire de ceilalţi, în afară de cărţi nu ştie nimic altceva, nu e în stare să înţeleagă nici cel mai simplu lucru, şi, ca atare, nu merită osteneala de a sta la discuţii cu el”, cf. , F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, trad. de Nicolae D. Gane, ed. Moldova, Iaşi, 1992, p. 132.

Să reluăm povestirea! Petrov era un om rudimentar, cu puţină şcoală şi el venea la Alexandr  în vizită şi îi punea cele mai aiurea întrebări. Acesta începea să îi răspundă, şi, în moment ce acela vorbea, Petrov a-l nostru simula că nu este atent, că e plictisit de răspuns. Însă pe el îl enerva faptul că Alexandr poate să-i răspundă. Şi acest Petrov e un alter-ego al cititorul de online fără pic de cultură, oricare ar fi ea, care cade la tine pe pagină din întâmplare şi, pentru că nu înţelege prea bine cu ce se mănâncă lucrurile –  pentru  că el este  invidios în mod instinctiv pe oricine îl întrece – se comportă ca un bădăran, adică  se comportă ca ceea ce este el în mod curent.

Te întreabă lucruri colaterale. Te întreabă lucruri aiurea. Te întreabă lucruri numai pentru ca să se afle în treabă…fără să înţeleagă că se deconspiră şi mai mult şi că, în faţa ta, el este un prost şi jumătate. Însă, la întrebarea, de ce nu poate Petrov să mulţumească pentru un răspuns care îi vine gratuit sau să mimeze că îl interesează ceea ce i se spune, dacă tot a întrebat, se răspunde într-un singur fel: nu dă doi bani pe cunoaştere, pentru că nu se ia în serios.

Omul care nu caută prin citire, prin studiu, să se înţeleagă pe el însuşi, lumea din jur şi prin asta să fie profund, să acceadă la o anume profunzime personală nu ştie să întrebe, nu ştie cine este, nu ştie că e o glumă în faţa celor deştepţi. Însă nu e o glumă pentru că e ignorant, ci pentru că ignoranţa sa e fudulă. Ignoranţa smerită, prostia neştiutoare e frumoasă. Şi e frumoasă şi la copil şi la adult şi la bătrân. E frumos să vezi că omul nu ştie păcatul, nu ştie perversitatea, nu ştie să fure sau, mai ales, că nu vrea să îşi întineze conştiinţa cu tot felul de matrapazlâcuri.

Prostul descurcăreţ e omul compromisului gros. El vinde orice dacă câştigă ce-i trebuie, ce vrea. În faţa lui, omul cuvios, copilul, neştiutorul curat la inimă e un prost, pentru că el crede că deşteptăciunea constă în descurcăreală, adică în şarlatanie. Însă hoţia nu e o virtute şi banii câştigaţi fraudulos nu sunt un merit personal. Petrov nu are timp să afle…pentru că la el cunoaşterea nu stă înăuntrul său ci în punga lui. Petrov e în stare să te vândă pentru o ţuică sau să te omoare pentru 100 de lei. Petrov face pe dracu în patru şi se piteşte sub pile, sub relaţii, sub neguri de minciună.

El nu va sta niciodată la taifas despre sine. El nu va vorbi niciodată deschis. El va fi mereu grăbit, te va privi pe deasupra, te va chestiona numai cât să afle cum să te folosească, dar nu pentru ca să fie om cu tine, ci pentru ca să te cumpere. El e o fiară. Fiarele nu se împrietenesc cu victimele lor decât în aparenţă.

Însă Petrov nu ştie că tu, Alexandr, îl vezi şi că ţi-e milă de el, de prostia lui încrezută. Nu ştie că îi dispreţuieşti aroganţa, că îl crezi un om de nimic, pe când el te crede un prost pe nedrept. Petrov nu ştie că tu nu vrei să fii ca el…nu că nu poţi să fii ca el. Omul profund poate fi de o sută de ori mai diabolic decât Petrov, adică mai descurcăreţ. Imaginaţi-vă un inventator genial, fără conştiinţă [ e leit-motiv cinematografic de ceva timp] care creează arme de distrugere în masă, care te manipulează fără să o ştii. El ştie să umble cu materia, cu obiectele… în aşa fel încât poate să omoare mii de oameni, milioane…

Omul prost foloseşte celularul, computerul, maşina…dar nu ştie cum funcţionează aceste lucruri prea bine. Cel care le-a făcut sau care le cunoaşte profund se pot folosi de ele în mod distructiv…Însă poate că nu vor să facă acest lucru. Şi dacă nu vor e pentru că au ales să nu pactizeze cu acest tip de satanism furibund.

De ce nu se înţeleg prostul cu deşteptul până la urmă? Pentru că prostul nu vrea să admită cine este şi să se lase educat sau pentru că deşteptul nu vrea să îşi bată capul prea mult cu cel prost şi îl priveşte ca pe un rebut. Numai că Petrov nu are dreptate când crede că cel deştept cunoaşte numai cărţile. El nu ştie ce iese din cărţi, ce devii după ce aprofundezi lucrurile. Şi când vorbesc de om deştept vorbesc de un om duhovnicesc şi instruit în acelaşi timp, pentru că acesta este…adevăratul deştept. Iar prostul e tot omul care nu se ia în consideraţie, care nu vrea să se descopere pe sine, care trăieşte fără sensuri ultime.

Drama lui Petrov e aceea că el nu ştie că se privează de foarte multe lucruri nedorind să înveţe continuu. Drama lui Alexandr e aceea că nu e înţeles, pentru că nu e intuit interior. Petrov venea numai ca să afle…dar nu întreba niciodată: Cât timp ţi-a luat să ştii toate aceste lucruri? Cum te-ai schimbat din cauza cititului? De ce eşti altfel decât mine? Petrov dorea să fie servit imediat cu răspunsuri, cu articole, ca şi cititorul online. Petrov e un cititor online pe care noi nu îl suportăm deloc: e cel care vine numai ca să ia, ca să afle, dar niciodată nu îţi oferă nimic.

El e un migrator nesimţit, un haiduc al prostiei, care vine la tine, învaţă, se duce în faţa altuia de teapa lui şi se laudă, asumându-şi munca ta sau te copiază la modul josnic şi spune că el a gândit totul…şi crede că se simte bine, că e împlinit. Petrov nu comentează niciodată serios, pentru că nu are ce să spună serios, pentru că el nu gândeşte mai deloc serios. El nu ştie să formuleze ceva serios pentru că el vorbeşte numai în râsete porcoase, în apropouri, în imprecaţii. Când îl pui să fie serios…de fapt îl pedepseşti. E ca şi cum l-ar strânge pantofii…dar ar spune că se simte ok.

Şi tu ştii cine sunt petrovii dar ei nu ştiu cum îi vezi, cum îi simţi şi cum îi caracterizezi tu.  Ei cred că adevărul e de partea lor. Dar adevărul e de partea lui Alexandr şi va fi de partea lui pentru totdeauna. Cunoaşterea profundă se sine, de oameni…nu poate fi copiată! Tu poţi fura doar formate deja puse în practică de către mine…dar nu mă poţi fura de izvorul creaţiei mele, pentru că el e în mine. Nu mă poţi jefui de mine însumi.

Tocmai de aceea am scris cândva că nu are rost să punem copyright pe lucrurile noastre,  pe creaţia noastră, pentru că nu ne-o poate fura nimeni. Dacă îmi furi o carte…trebuie să ştii să o explici. Şi nu vei ştii să o explici, pentru că ar trebui să ştii cine sunt eu la modul profund şi tu nu îmi poţi copia profunzimile, pentru că ele sunt numai ale mele.

Dar Petrov crede că poate fura cunoaşterea unui om, pentru că a auzit anumite cunoştinţe de la un om. De ce e Petrov un prost?! Pentru că el nu ştie că cunoaşterea nu înseamnă să copii/ să memorezi/ să furi  fraze, paragrafe, articole, cărţi…ci cunoaşterea este ceea ce tu ai ajuns din cauza lor sau e ceea ce eşti  tu mai presus de ele. De aceea Petrov e un mare prost, un tăntălău, un băiat prostuţ: pentru că el nu ştie că cunoaşterea nu se poate fura. Cunoaşterea se dobândeşte cu greu, în ani de zile şi ea devine una cu tine, devine tu însuţi, modul în care te cunoşti pe tine şi lumea din jurul tău, măsura în care Îl cunoşti pe Dumnezeu şi îi simţi pe oameni.

Cunoaşterea este experienţă, luminare, discernământ, revelaţie. Cunoaşterea nu este imitativă. Dacă scrii nu înseamnă că eşti un mare scriitor, un genial scriitor. Dacă mimezi un cântec sau un rol…nu înseamnă că eşti cântăreaţă sau că eşti un mare actor. Ca să fii trebuie să te reverşi în afară în scris, în muzică, în pictură, în tehnologie, în creaţie. Nu poţi să bagi în tine lucruri din afară şi să spui…da, acesta sunt eu! Ci, pentru ca tu să fii tu trebuie să te laşi umplut de înţelepciune pentru ca să devii înţelept…Şi apoi poţi să scrii una, zece, 100 de cărţi; una, zece, o sută de partituri…Apoi totul e uşor. Ca să fii trebuie să te naşti, să te creezi. Apoi creezi lucruri, obiecte, opere.

Petrov nu are timp să se nască ca gânditor, ca profund…El profită de o informaţie, de o chichiţă, de neatenţia unui sistem…şi devine miliardar escroc. El are relaţii, tot din tagma lui de profitori…şi ajunge ca lindina, ca păduchele în frunte.

Îl vezi acolo…în frunte. Petrov stă numai în frunte, se arată cu emfază. Este prolix dar nu ştie să vorbească. Are toate răspunsurile dar nu le-a învăţat niciodată. El e un xerox care copiază, din afară, clişee verbale, de comportament, de interrelaţionare. Însă când Petrov se întâlneşte cu Alexandr are crampe la stomac, i se face greaţă…nu mai e locvace. E pus în situaţia să îl laude, deşi laudele lui Petrov sunt săgeţi înfipte în  propriul lui obraz gros, şoricios.

Fiecare dintre noi ştim cine e Petrov şi cine e Alexandr. Şi cine e Petrov stă cu frica în sân ca  să nu se facă de ruşine iar cine e Alexandr e scurtcircuitat mai zilnic de nesimţirea petrovilor pe care îi întâlneşte pretutindeni. Trăim în lumi paralele…în abisuri paralele. De fapt raiul şi iadul le purtăm cu noi de acum şi tocmai de aceea suferim, pentru că unii sunt mai mult grâu iar alţii mai mult pălămidă… şi trăim în atmosfere paralele.

Pr. Dorin