constructie

Când scrii sau vorbeşti şi nu eşti înţeles, ai un prim sentiment al zădărniciei, un prim contact cu deprimarea, înţelegând că oamenii nu îşi vor binele, binele lor suprem, de fiinţe spirituale. Cu atât mai mult cu cât, cel mai adesea, a încerca să înveţi pe cineva despre adevărata lui demnitate umană şi divino-umană este interpretat ca o jignire. Aşa încât, a vorbi despre lucruri mari devine o comunicare în pustiu, când partenerii de dialog nu şi-au pus niciodată probleme filosofice (înţelegând filosofia în sens etimologic, ca înţelepciune).

Şi cu toate acestea, dacă cei apţi să scrie şi să vorbească lumii, să înveţe oamenii, trudind în acelaşi timp din greu la desăvârşirea lor, nu ar face acestea, nici altceva nu ar fi în măsură să facă. Nu şi-ar găsi vreodată altă ocupaţie. Cine îşi găseşte şi altceva de făcut, înseamnă că nu a avut niciodată chemare de luminător al semenilor săi.

Proorocul strigă şi în pustie, chiar dacă nu îl aude nimeni, nu se opreşte niciodată din propovăduirea lui. Aşa sunt toate vocaţiile adevărate. Dacă cineva îşi schimbă ocupaţia şi îşi redirecţionează destinul pentru că s-a ivit ceva mai profitabil sau s-a schimbat regimul, asta înseamnă că n-are nicio vocaţie adevărată. Aşa, mulţi scriitori şi-au adaptat peniţele după clima politică…

După cum unii îşi rezumă sensul existenţei la a naşte copii şi a-i creşte sau alţii la a avea succes în afaceri şi a trăi cât mai confortabil şi se simt bine cu ceea ce fac, la fel şi cei care au căutat toată viaţa abisurile înţelegerilor şi ale înţelepciunii nu îşi află rostul decât în aceste submersiuni în mările şi oceanele textelor, şi mai ales, ale Scripturilor. Dacă începi să cobori în adânc, nu mai poţi sta la suprafaţă.

Unii cred că toate răspunsurile stau suspendate între filele de carte, în mod detaşat de originea lor etnică şi socială, de cultura şi spiritualitatea lor, că stau atârnate pe pagină ca legumele la aprozar, aşteptând doar să fie cumpărate şi ingurgitate. Doar că ştiinţa nu vine prin ingurgitare de informaţii, de rezolvări la probleme standard. Şi nu se mestecă prin citire (mai ales dacă e puţină şi superficială), ci prin multă trudă interioară.

Cărţile nu sunt spaţii izolate fiecare la individualitatea ei. Ele au o viaţă socială, trăiesc în comunităţi, ca şi oamenii, se înrudesc valoric sau caracterologic. Există complementar şi comunitar, în ciuda receptării lor ca entităţi insulare. Şi această receptare se datorează faptului că, într-o lume cosmopolită, oamenii caută răspunsuri izolate, fragmentare, la probleme care îi alienează, îi atomizează interior, care nu constituie nucleul neliniştii lor fiinţiale pulsând în aşteptarea dezlegării.

Răspunsurile nu se culeg însă numai de pe file, oricât de sfinte ar fi acestea, ci şi din munca săvârşită cu sine, prin interiorizarea şi intimizarea problemei până la şoc şi traumă. E adevărat că ridicarea neliniştii şi a suferinţei o aduce numai harul, însă nu există cauterizare dumnezeiască fără rană şi durere omenească.

Susţinerile pur teoretice, netălmăcite sieşi pe fiecare zi, în grai interior, nu înseamnă adevărată implicare personală, nici sângerare duhovnicească. Orice discurs exuberant în cuvinte, al unui om care nu trădează oboseală îndelungată, trudă, nopţi şi zile de veghere asupra subiectului, denotă dimpotrivă detaşare şi neimplicare afectivă, necheltuire de sine.

Şi dacă cei care se coboară în minele foarte adânci ale sensurilor şi dau cu târnăcopul zi de zi ca să găsească aurul gram cu gram, nu ar fi ferm convinşi de misiunea lor, nu am mai avea comorile cărţilor pe care  mulţi le citesc ca să li se pară că au înţeles totul dintr-o dată şi definitiv.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: