familiaritate

26-04-1996

Categoriile lui Aristotel în ediţia lui Constantin Noica. /Dacă nu există cunoscut, nu există nici cunoaştere, spunea Aristotel. [Însă el pleacă de la substanţă, de la substanţa văzută ca element veşnic, paralel cu divinităţile, aşa cum era în teologia păgână greacă]. / Sensibilul suprimă senzaţia, senzaţia nu suprimă sensibilul. Sensibilul e anterior senzaţiei umane. [Modul cum eu percep lucrurile, cum le simt nu desfiinţează lucrurile. Părerea mea despre lucruri mă schimbă pe mine în relaţie cu lucrurile şi nu schimbă lucrurile.]/

Numesc calitate, ceea ce face ca lucrurile să fie socotite de un anumit fel./ În orice cuvânt este sau un omonim sau un sinonim. [Adică orice exprimare e pasibilă de diversitate, de pluralitate. Poţi să spui un lucru în multe feluri sau vorbim despre acelaşi lucru în multiple feluri şi conform mai multor ştiinţe.]/ Nu poţi vorbi decât dacă o faci despre mai multe deodată; nu poţi gândi, la fel, decât despre mai multe lucruri. [ Poţi gândi despre lucruri numai dacă vedem lucrurile în relaţie unele cu altele, dacă le privim contextual. Aristotel accentua aici de fapt interrelaţiile dintre lucruri sau interdisciplinaritatea pe care postmodernitatea a reactualizat-o. Nu putem vedea, înţelege lucrurile în sine. Dar le putem vedea în relaţiile dintre ele şi în funcţie de particularităţile lor]./

Cuvintele rostite izolat nu sunt izolate în gândire./ Gândul e mai riguros ca vorba. Natura vorbirii e să facă legătura între cuvinte./ Aristotel nu a ajuns însă la o teorie a conceptului asumată, distinctă, dar în principiu şi el îşi desfăşoară logica argumentativă pe aceste trei paliere /trepte de gândire : concept, judecată, raţionament. / Pentru Aristotel logica are drept obiect conexiunile necesare reale sau posibile. / El credea că nu există gândire fără imagine, adică nu există gândire fără vizualizarea în vreun fel a ideilor avute. /

Am terminat cartea astăzi, 07. 05. 1996. O zi călduroasă, foarte însorită. Am citit mai multe în paralel.

***

15. 05. 1996. M. Eliade, în Arta de a muri, credea că o carte supravieţuieşte în istorie nu prin adevărurile ei, ci prin valoarea umană, personală a autorului./ Istoria urăşte obiectivitatea, credea Eliade, şi păstrează numai subiectivitatea, voinţa personală, elanul particular, temperamentalul. Însă nu cred că are dreptate întru totul, pentru că istoria păstrează foarte mult obiectiv  cât şi foarte multe lucruri non-indispensabile. Însă, dacă gândim istoria din punct de vedere afectiv şi din punctul de vedere a ce se caută în istorie, putem spune că omul postmodern caută, e adevărat,excentricitatea, ceea ce iese în evidenţă, pe tiran sau pe prostituată, pe dictator şi cruzimi şi lubricităţi de tot felul.

Există o istorie care ştie să aleagă, o istorie a decantărilor multiple…dar şi o istorie care e subiectivată într-adins, pentru ca să fie o sumă de senzaţionalisme. Însă, căutăm numai subiectivitatea în istorie dacă nu dorim o scanare corectă a realităţii istorice. Un istoric care ar căuta numai colateralul e un istoric care nu poate fi luat în consideraţie. Aşa consider eu! Nu poţi să faci istorie doar de budoar. Trebuie să reactualizezi istoria în adâncimile ei şi nu în lucrurile de la periferie./

„Femeia nu trebuie atinsă pentru plăcerea trupului, ci pentru perfecţiunea spiritului”, o zicere indiană. / Actul sexual în sine nu înseamnă nimic în concepţia indiană tradiţională, conchide aici Eliade. Şi tot el ajunge la concluzia că ideea de feminitate era indispensabilă perfecţiunii, tinderii spre perfecţiune, în tradiţia indiană, dar femeia nu. Nu se spune însă prin acest fapt că idealitatea /idealizarea femeii era mai importantă decât realitatea femeii, a persoanei şi a vieţii ei? /

Nu pot să accept teoria lui Eliade – pentru că e un neadevăr –  în ceea ce priveşte înţelegerea pasajelor erotice din teologia indiană. El spune că acolo unde apare dragostea cea mai carnală în cărţile religioase ale indienilor, noi trebuie să înţelegem acele descrieri drept un rapt/ o ieşire într-o experienţă fantastică. Ce înseamnă experienţă fantastică, dacă fantasticul e tot una cu…inexistentul?! Dimpotrivă exprimările erotice din acele cărţi sunt chiar…relatări erotice, privite acum ca ceva sublimat.

Tocmai de aceea Eliade vrea să ne facă să credem că voluptatea are un rol secundar în viaţa asiaticului. Dimpotrivă, dorinţele, acolo unde nu există o asceză autentică…sunt explozive. Voluptatea nu poate fi niciodată o componentă secundară, pentru că ea este forţa sufletului, într-o exprimare foarte impetuoasă. Tocmai de aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul va spune că voluptatea nu trebuie castrată…ci redirecţionată, de la cele trupeşti spre dorul de Dumnezeu. Şi de aceea Tradiţia Bisericii ne atenţionează că nu trebuie să confundăm lupta cu patimile cu …anihilarea calităţilor sufletului. Nu putem să ne omorâm puterea de a simţi, de a gândi şi de a voi. Ci forţa puterilor sufleteşti trebuie îndreptată de la privirea celor de aici spre relaţia cu Dumnezeu.

***

Petre Ţuţea, 1. 08. 1996. Monodimensionarea existenţială şterge distincţia interpersonală./ Sfinţenia este iluminare, nu iniţiere. [ Sfinţenia însă e şi iniţiere şi e şi iluminare. Pentru că nu poţi avea extaz fără iniţiere, adică fără a fi membru real al Bisericii Ortodoxe.] / Tot la fel de extremistă este şi afirmaţia „Sfântul primeşte, nu caută”. Sfântul şi caută pe Dumnezeu şi primeşte de la Dumnezeu multe daruri. Sfântul nu e numai un primitor de harisme, ci, mai întâi de toate el este un smerit ascet, un foarte bun ucenic, un om care sporeşte zilnic în sfinţenie, pentru ca, la un moment dat, să fie propriu unor experienţe mistice profunde./

Autoperfecţiunea este o iluzie./ Mussolini, îşi aminteşte Ţuţea, L-a somat pe Dumnezeu, într-o adunare publică, ca, dacă există, să-l trăsnească în următoarele 15 minute. Pentru că Dumnezeu nu l-a trăsnit, Mussolini s-a crezut posesorul evidenţeiDumnezeu nu există. E ca şi cum am fi cerut noi ca Mussolini să moară…pentru ca să ne dăm seama…că a fost viu. El îşi punea problema existenţei lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost reperul existenţei lui Dumnezeu, nu creaţia Lui. /

Democrit spunea că „dascălul nebunilor nu este cuvântul, ci nenorocirea”. Adică nebunul nu ascultă de sfaturi sau de ameninţări verbale…ci el conştientizează că îi e rău…numai când e la ananghie. / Gustul vieţii înlocuieşte pasiunea vieţii. [ Gustul pentru viaţă, pentru lucruri, pentru persoane…înlocuie la un moment dat dorinţa de a trăi experienţe de orice fel, în compania oricui şi în situaţii riscante. Trecerea prin viaţă te învaţă să alegi ce să trăieşti şi să nu mai trăieşti de-a valma. / Uneori, certitudinea este asigurată de prezenţa celorlalţi./

Filosofia religioasă a lui Ţuţea e mai mult filosofică decât religioasă, tocmai de aceea elementele sale teologice sunt fără o racordare adâncă la viaţa Bisericii. Ţuţea a rămas undeva în aer, suspendat în idei religioase, fără o coloratură religioasă marcantă şi nu a devenit un fiu autentic al Bisericii. Din acest motiv precumpăneşte la el cerebralizarea excesivă, o formă abuzivă de schematizare scolastică, care nu ar mai fi trebuit să ajungă în secolul al XX-lea.

Schiller credea că „frumosul este moral în sine” Însă numai frumosul care te duce la Dumnezeu este cu adevărat moral./ Artistul vremii noastre se mişcă între a şti tot şi a rămâne viu./ Orice analiză este insuficientă./ Baudelaire cerea ca inspiraţia poetică să fie prelucrată pentru a fi estetică. Acum am ajuns însă la un exces de estetism fără substanţă ideatică./

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: