O blogosferă ortodoxă românească prea uşor de manipulat

noi-soarecele

Pentru că suntem prea tineri şi, implicit, fără prea multă experienţă sau aşezare în  pagină, credem că trebuie să răspundem la orice poantă, la orice falsă discuţie care nu ne interesează, dar pe care, alţii, care vor să râdă pe seama noastră, o montează pentru noi…Au văzut că suntem fraieri, că nu avem discuţii de iniţiat, că suntem mulţi dar neuniţi, mai ales că vrem să devenim staruri peste noapte…şi, câţiva doar, ne dau de lucru la sute, mii de oameni…

Şi noi, sărmanii, ne grăbim, spumegăm, facem crize, ne simţim pierduţi…până când ni se schimbă decorul şi suntem agăţaţi într-o altă nadă, într-un alt cârlig fals, cu momeală seculară…zbătându-ne să convingem pe cei care ne ironizează de mama focului.

La poanta Codul lui Da Vinci, la cea cu scosul icoanelor din şcoli, la cea cu ecumenismul sau antisemitismul  sau, acum, cu medicamentul care omoară tinerele domnişoare…cruda/tânăra noastră blogosferă a răspuns şi răspunde cu abnegaţie, considerându-se un fel de Origen, care îi replică, în termeni non-echivoci, lui Celsus.

Numai că abnegaţia noastră e de un hilarism aparte, pentru că statul nostru degeaba e un motiv de bucurie, pentru cei care ne dau de lucru. Şi ne dau de lucru metodic pentru că noi şi aşa nu aveam ce face.

Pentru cei care ne urmăresc de la început sau de la un moment dat, au observat că nu punem botul la nicio polemică pe care ne-o servesc alţii…ci noi propunem teme de reflecţie altora. Nu ne plac chestiile aranjate, lucrurile servite de-a gata, la care noi să ne raliem fără întrebări şi fără răspunsuri! Noi mergem pe ideea că trebuie să propunem altora subiecte de discuţie, proiecte, argumente şi nu să luptăm într-un război…care nu ne aparţine…şi nici nu ne încântă.

Dacă fiecare creator de online ortodox ar avea un proiect în vizor…nu ar avea timp să joace hora unirii cu cine nu trebuie. Şi-ar juca propria lui bătută pe loc, bătută serioasă, în care, două ochiuri pe faţă, două ochiuri pe dos…şi, într-o lună, un an, doi…se vede ceva în urmă.

Dacă te laşi dus când de medicament, când de masoni, când de eclipsa de soare sau de dinozauri… nu ajungi să îţi urmezi inima. Şi fiecare dintre noi, ca ortodocşi, avem în inima noastră lucruri pe care am vrea să le adâncim, să le aprofundăm. Dar dacă noi suntem mereu în defensivă, mereu integraţi în întrebări care nu ne aparţin, cum să mai ajungem să scriem despre lucrurile care ne caracterizează?

Observ cu tristeţe, de vreo 3 ani de zile, cum peştii mănâncă numai momeală artificială. Acvariul în care stau îi face să aibă ţinere de minte puţină. Când te-ai fi aşteptat ca lucrurile să se îndrepte, vezi că pruncii noştri la minte au acelaşi soi de abnegaţie. Şi stăm şi ne întrebăm zilnic: Oare atât de naivi să fie, încât să nu vadă că nu interesează pe nimeni argumentele lor? Că totul e o şaradă… şi că a răspunde unor probleme obraznice nu înseamnă decât a naşte alte…întrebări frauduloase?

Uninominalul vrea ca să alegem oameni, dar noi nu ştim mai nimic, despre mulţi…oameni care vin să se autopropună. Mediul online însă e un spaţiu unde poţi/ ai putea să te expui, să te recenzezi zi de zi…şi, dacă ai vrea să faci asta, oamenii ar afla cine eşti. Însă, dacă m-ar întreba cineva la repezeală: cine crezi că e el însuşi…pe blogurile româneşti ortodoxe?, m-ar pune într-o încurcătură groaznică, pentru că am puţine, prea puţine nume de dat…

Cu alte cuvinte, blogosfera ortodoxă românească e multă…dar îi lipseşte mintea. Îi lipseşte mintea luminată de Dumnezeu. Ea are minte…dar şi-o foloseşte puţin. Fapt pentru care şi suntem atât de hilari, adică de râs, pentru cei care ne pasează subiecte…de ceartă.

Dacă puteţi înghiţi comparaţia: suntem ca nişte şoareci închişi în cursă, cărora ni se dă din când în când cianură…şi credem că e brânză.

Singurul lucru pe care îl văd e un ciocan… politic

elena-udrea

Pentru că au primit amendă din cauza ei…i-au decupat capul. Adică femeile nu au cap în politică? Ce rezonanţă interioară poate avea un ciocan…în politica românească sau în cadrul alegerilor uninominale de duminică? Poate sparge un ciocan…alianţele? Le poate relega?

În orice caz…dacă vrei să îţi stimezi adversarul…trebuie să îi dai faţa. Dacă îl dai de la gât în jos…poate fi confundat cu un altul şi n-ai făcut nimic. Dv. vă puteaţi da seama că e vorba de d-na Elena Udrea, dacă aţi fi văzut numai…ciocanul?

Aşteptând zăpada…

solitudinea-zapezii

De ce aşteptăm zăpada? Pentru că e unic de frumoasă, pentru că schimbă cenuşiul iernii, pentru că schimbă cenuşiul sufletului, pentru că e o feerie pentru copii şi pentru inimile sensibile, pentru că ne aminteşte de puritatea şi inocenţa în care trebuie să ne îmbrăcăm, pentru că inspiră linişte adâncă, tăcere ochiului şi auzului contemplativ, pentru că, îmbinată cu frigul, ne vorbeşte despre asceza dură prin care ajungem la frumuseţea şi curăţia duhovnicească, pentru că ne mustră întunericul, zgomotul şi haosul lăuntric. Poate şi pentru altele…

vulpea-in-zapada

Psa. Gianina

Părintele duhovnicesc şi viaţa noastră tainică

uimire

A fi egoist înseamnă a te îmbâcsi de tine însuţi până la refuz. Când laşi pe alţii să intre în sufletul tău, deschizi ferestrele sufletului şi îţi oxigenezi aerul interior. Dacă un altul este părintele duhovnicesc, atunci inima ta şi sufletul tău nu se anulează pe sine, tu nu te renegi pe tine, ci începi să naşti ceea ce nu îţi era propriu când erai egoist, când erai singura ta referinţă.

Şi ceea ce nu îţi era propriu îţi devine propriu. Adică duhovnicia, pacea, gândurile înalte şi sfinte, râvna, înţelegerile din imbold haric. Însă nimic din toate acestea nu se naşte fără conjugalitatea cu duhul celui iubit, al celui înţeles şi preţuit, care naşte din tine pe pruncii iubirii, roadele pe care le-am amintit mai sus.

Părintele duhovnicesc te scapă de logica patimilor şi te pune să mergi pe sârma credinţei, a puterii de a te arunca în gol, de-a te lăsa să cazi în plasa lui Dumnezeu. În timp ce logica materiei dispare şi viaţa devine un zbor de pui înfricoşat, căruia îi palpită inima, dar care ştie că ajutor mai mare decât Dumnezeu însuşi nu există, chiar dacă Dumnezeu nu se vede.

Se vede însă naşterea ta din nou, se vede schimbarea decorului vizual al conştiinţei şi al percepţiei tale, care nu sunt imaginare, ci concrete. Dacă logica patimilor te învaţă să rămâi mereu acelaşi om închis în tine, să-ţi iubeşti orizontul egoist şi să nu te aventurezi să cauţi Raiul invizibil, părintele duhovnicesc te smulge din faşa părerii de sine şi a siguranţei în împietrirea ta confortabilă şi te aruncă în focul durerilor pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce nu eşti.

Mustrările lui nu sunt niciodată superflue sau fără obiect, decât dacă suntem lipsiţi de perspectivă duhovnicească asupra vieţii. Ceea ce tu nu vezi – dar el vede – este ceea ce te renaşte, dacă faci măcar efortul să-ţi destupi urechile inimii, deşi nu îţi este prea clar ce se va întâmpla.

Paradoxul cel mai dureros al nevoinţei duhovniceşti ortodoxe este că nu înţelegi nimic din ceea ce Dumnezeu şi părintele duhovnicesc vor să facă cu tine şi că trebuie să ai o înţelegere mai presus de înţelegere, o logică mai fină decât logica grosieră a lumii materiale şi materialiste, ca să accepţi intenţiile Lui cu tine.

Părintele duhovnicesc devine viaţa sufletului tău, care se naşte în tine mai întâi ca ceva neaşteptat şi neobişnuit, care te dezghiochează de sinele tău strâmt şi-ţi deschide cerul oferindu-ţi ochiul duhului său, prin care străvezi ceea ce niciodată nu ai văzut, dar care încă nu e al tău, până nu urmezi definitiv pe calea despătimirii, a lepădării totale de sine.

Psa. Gianina Picioruş