noi-soarecele

Pentru că suntem prea tineri şi, implicit, fără prea multă experienţă sau aşezare în  pagină, credem că trebuie să răspundem la orice poantă, la orice falsă discuţie care nu ne interesează, dar pe care, alţii, care vor să râdă pe seama noastră, o montează pentru noi…Au văzut că suntem fraieri, că nu avem discuţii de iniţiat, că suntem mulţi dar neuniţi, mai ales că vrem să devenim staruri peste noapte…şi, câţiva doar, ne dau de lucru la sute, mii de oameni…

Şi noi, sărmanii, ne grăbim, spumegăm, facem crize, ne simţim pierduţi…până când ni se schimbă decorul şi suntem agăţaţi într-o altă nadă, într-un alt cârlig fals, cu momeală seculară…zbătându-ne să convingem pe cei care ne ironizează de mama focului.

La poanta Codul lui Da Vinci, la cea cu scosul icoanelor din şcoli, la cea cu ecumenismul sau antisemitismul  sau, acum, cu medicamentul care omoară tinerele domnişoare…cruda/tânăra noastră blogosferă a răspuns şi răspunde cu abnegaţie, considerându-se un fel de Origen, care îi replică, în termeni non-echivoci, lui Celsus.

Numai că abnegaţia noastră e de un hilarism aparte, pentru că statul nostru degeaba e un motiv de bucurie, pentru cei care ne dau de lucru. Şi ne dau de lucru metodic pentru că noi şi aşa nu aveam ce face.

Pentru cei care ne urmăresc de la început sau de la un moment dat, au observat că nu punem botul la nicio polemică pe care ne-o servesc alţii…ci noi propunem teme de reflecţie altora. Nu ne plac chestiile aranjate, lucrurile servite de-a gata, la care noi să ne raliem fără întrebări şi fără răspunsuri! Noi mergem pe ideea că trebuie să propunem altora subiecte de discuţie, proiecte, argumente şi nu să luptăm într-un război…care nu ne aparţine…şi nici nu ne încântă.

Dacă fiecare creator de online ortodox ar avea un proiect în vizor…nu ar avea timp să joace hora unirii cu cine nu trebuie. Şi-ar juca propria lui bătută pe loc, bătută serioasă, în care, două ochiuri pe faţă, două ochiuri pe dos…şi, într-o lună, un an, doi…se vede ceva în urmă.

Dacă te laşi dus când de medicament, când de masoni, când de eclipsa de soare sau de dinozauri… nu ajungi să îţi urmezi inima. Şi fiecare dintre noi, ca ortodocşi, avem în inima noastră lucruri pe care am vrea să le adâncim, să le aprofundăm. Dar dacă noi suntem mereu în defensivă, mereu integraţi în întrebări care nu ne aparţin, cum să mai ajungem să scriem despre lucrurile care ne caracterizează?

Observ cu tristeţe, de vreo 3 ani de zile, cum peştii mănâncă numai momeală artificială. Acvariul în care stau îi face să aibă ţinere de minte puţină. Când te-ai fi aşteptat ca lucrurile să se îndrepte, vezi că pruncii noştri la minte au acelaşi soi de abnegaţie. Şi stăm şi ne întrebăm zilnic: Oare atât de naivi să fie, încât să nu vadă că nu interesează pe nimeni argumentele lor? Că totul e o şaradă… şi că a răspunde unor probleme obraznice nu înseamnă decât a naşte alte…întrebări frauduloase?

Uninominalul vrea ca să alegem oameni, dar noi nu ştim mai nimic, despre mulţi…oameni care vin să se autopropună. Mediul online însă e un spaţiu unde poţi/ ai putea să te expui, să te recenzezi zi de zi…şi, dacă ai vrea să faci asta, oamenii ar afla cine eşti. Însă, dacă m-ar întreba cineva la repezeală: cine crezi că e el însuşi…pe blogurile româneşti ortodoxe?, m-ar pune într-o încurcătură groaznică, pentru că am puţine, prea puţine nume de dat…

Cu alte cuvinte, blogosfera ortodoxă românească e multă…dar îi lipseşte mintea. Îi lipseşte mintea luminată de Dumnezeu. Ea are minte…dar şi-o foloseşte puţin. Fapt pentru care şi suntem atât de hilari, adică de râs, pentru cei care ne pasează subiecte…de ceartă.

Dacă puteţi înghiţi comparaţia: suntem ca nişte şoareci închişi în cursă, cărora ni se dă din când în când cianură…şi credem că e brânză.

Did you like this? Share it: