Rugăciunea din toate

Te trezeşti cu simţământul că trebuie să faci ceva…chiar şi când nu ai chef să faci ceva anume. Te trezeşti din pat şi începi să intri într-un ritm al tău. Pentru mine ziua se formatează în funcţie de ritmul rugăciunii interioare, de ritmul rugăciunii zilnice. Încep viaţa unei zile rugându-mă, trezindu-mi inima spre rugăciune. Rugăciunea mă învaţă să zâmbesc şi să recunosc bucuria dar şi greul zilei.

Ce trebuie să fac astăzi? Cu cine mă întâlnesc? Ce scriu? Griji în mişcare…care nu mă scot din ritmul rugăciunii, ci le înglobează şi pe acestea în ea. Grijile devin rugăciune. Oamenii cu care mă întâlnesc devin rugăciune. Trebuie să fiu al rugăciunii când vorbesc şi când mă mişc. Trebuie să fiu mulţumitor.

Şi această mulţumire naşte speranţă, nădejde. Şi această nădejde care cuprinde toate, toate tresăririle inimii mele…sunt rugăciunea mea, netrebnică, către Dumnezeul meu care aude toate.

Rugăciunea e un lucru imens…tocmai pentru că Dumnezeu aude toate…şi vede toate. Rugăciunea e un gest total al persoanei mele, care mă strânge la un loc, care mă face unitar.

Astăzi noi sărbătorim unirea românilor…gestul, ziua, pe oamenii care au creat această unitate a românilor dar şi pe cei care au păstrat-o astfel. Sărbătorim trecutul şi prezentul. Ne întâlnim deopotrivă pentru trecut…şi prezent.

Rugăciunea strânge la un loc puterile sufleteşti…sau tocmai aceea e rugăciunea care mă face unitar: care mă adună în cuvintele rugăciunii.

Mi-a mărturisit odată un domn că nu poate să se roage. De ce?, l-am întrebat eu. -Nu-mi pot aduna mintea. Vreau să mă rog şi mintea îmi e distrată…

Da, mintea e distrată…i se distrage atenţia, dacă puterile sufleteşti nu sunt unitare în timpul zilei şi ale nopţii, cât se poate de unitare. Dacă suntem împărţiţi între multe griji sau dacă nu gândim grijile la un loc…devenim o interesecţie de drumuri divergente. Convergenţa, unitatea există acolo unde viaţa e gândită ca întreg, ca drum total şi la fel şi ziua, ora, clipa.

Dacă gândim că o parte din timp nu e importantă şi e importantă numai altă parte de timp, pentru că atunci avem noi o întîlnire sau mergem undeva…atunci gândim în timpi morţi şi timpi vii. Însă timpul mort sau momentele care nu ne bucură devin clipe erodante, care ne descleiază interior, care ne dezorganizează. Dacă atunci când aşteptăm ceva, când ni se pare că acest timp e degeaba, facem ceva, interior, ca să îl umplem, atunci nu mai avem niciodată… timpi morţi.

Timpul de până se deschide calculatorul, timpul din lift, timpul din baie, timpul de stat la coadă la plătit taxe, timpul bolii, timpul răcelii, timpul plictiselii trebuie convertiţi în ceva. În ce? În rugăciune, în contemplaţie, în înţelegere, în bucurie, în momente de reculegere şi de mulţumire închinate lui Dumnezeu. În astfel de momente moarte am făcut atâtea lucruri pozitive pentru mine, încât mă gândesc uneori dacă nu am fost cumva productiv în mod intensiv tocmai în momente de pasaj, de trecere.

Articolele noastre de pe bloguri sunt create cel mai adesea în fugă, scrise în mod concentrat, cu taste bătute până la durutul buricelor de la degete…Sunt timpi câştigaţi care puteau fi trecuţi, foarte bine, pe linie moartă… Când recitesc însă [ şi asta o fac foarte rar] vreun articol online sau în foaie…îmi dau seama că tocmai aceste fasonări rapide ale sentimentelor mele sunt mai importante decât cele studiate temeinic…deşi, cele studiate temeinic te umplu de mai multă împlinire, pentru că sunt rodul dedicării tale.

Dar, aceste clipe care devin ceva…devin pentru că îţi asumi timpul în mod creativ. Aseară, la auzul veştii că profesorul Artur Silvestri a plecat dintre noi…am conştientizat pentru prima dată în mod acut, că în persoana sa am văzut tocmai acest lucru: convertirea timpilor morţi în proiecte culturale. A muncit enorm de mult pentru alţii, pentru alţi scriitori şi poeţi…pentru ca aceia să fie cunoscuţi. Putea să nu o facă… Putea să nu creeze atâtea bloguri culturale…atâtea platforme care acum au rămas ca exemple vii de convertire a timpului.

Şi noi putem să nu ne rugăm… să nu fim concentraţi în rugăciune. Însă dezordinea nerugăciunii, nelucrării cu tine…se observă. Ceea ce nu faci…nu mai faci. Ceea ce nu faci la timp…nu vei mai face niciodată. Iar tot ceea ce faci se întipăreşte în tine…şi aceea eşti. Eşti ceea ce devii.

Vom păstra vie amintirea profesorului Silvestri în inima noastră! Nu ne-am întâlnit niciodată faţă către faţă – şi regret asta, pentru că doream să îl văd – însă scrisorile şi cărţile primite de la dumnealui, cât şi toată munca titanică rămasă în urmă…ne vorbesc despre ce înseamnă să nu te precupeţeşti pe tine…pentru ca să fii împlinit. Dar o împlinire împreună cu alţii, care să înglobeze şi pe alţii.

A plecat dintre noi singurul creator român de bloguri cu o perspectivă genială asupra culturii scrise. A tezaurizat timpul. Timpul pus la un loc înseamnă unire şi unirea înseamnă rugăciune. De ziua românilor ne trebuie şi muncă şi unire şi rugăciune.

Iar dacă avem toate acestea avem nădejde, nădejdea că Domnul, Cel care ţine lumea în palmă şi vede toate… nu ne va lăsa de ruşine. Nădejdea nu ruşinează pentru că e muncă, unire şi rugăciune.

Dorim tuturor românilor multă pace şi bucurie duhovnicească în această solemnă şi înaltă zi pentru naţiunea română şi putere ca să convertească timpul personal în mântuire personală dar şi în mântuirea confraţilor noştri! Avem un singur timp, o singură ardere interioară… şi contează ce rămâne după!