Zi: 2 decembrie 2008

MARE, SFÂNTĂ ŞI BINECUVÂNTATĂ,
1 DECEMBRIE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Ieri, duminică, 30 noiembrie 2008, credincioşii de pretutindeni ai Sfintei noastre Biserici au sărbătorit pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos pe pământul ţării noastre, iar astăzi, 1 Decembrie, ne regăsim adunaţi pentru a sărbători Ziua naţională României la Alba-Iulia, unde s-a înfăptuit, în 1918, unirea tuturor românilor într-un stat naţional unitar.

Am mulţumit aici lui Dumnezeu prin slujba de TE DEUM, pentru că acum 90 de ani, la 1 Decembrie 1918, peste o sută de mii de români participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia au proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România, înscriind un nou moment de seamă în istoria poporului român, care s-a adăugat revenirii la patria-mamă, la 27 martie 1918, a Basarabiei şi, la 28 noiembrie, acelaşi an, a Bucovinei, şi ele aflate până atunci sub stăpâniri străine, încununând astfel lungul şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale ale poporului român pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale.

Ideea de unitate naţională a cunoscut în afirmarea ei istorică momente de referinţă, ca cel din anul 1600, când în cetatea Alba-Iulia pătrundea dorinţa unităţii statale româneşti, odată cu Mihai Viteazul, care a exprimat pentru întâia dată voinţa românilor de a trăi uniţi într-o ţară liberă şi independentă.

A fost o clipă scurtă a istoriei, o străfulgerare, dar aceasta a încărcat sufletul românilor de o speranţă fără seamăn, cu valoare de simbol. De atunci, tot ce s-a derulat în istoria noastră a purtat pecetea acestei dorinţe – refacerea unităţii de stat pe pământul vechii Dacii – după exemplul lui Mihai Viteazul.

Marea Unire a fost şi visul lui Horea „rex Daciae”, a fost năvalnica revărsare de energii a lui Tudor Vladimirescu, a fost viziunea lui Avram Iancu, „craiul munţilor”, şi a generaţiei paşoptiste, cea care a pus bazele statului român modern, prin unirea Munteniei şi Moldovei, în 1859, urmată de proclamarea independenţei ţării, obţinută prin victoria armatei române în războiul din 1877-1878. În adâncul inimii fiecărui român – scria Nicolae Bălcescu – era întipărita credinţa că „mântuirea de orice dominaţie străină” nu se putea realiza decât „prin unitatea naţională”.

Deşi organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, care au răpit părţi din teritoriul strămoşesc – Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii: habsburgic (din 1867 austro-ungar) ţarist şi otoman, românii şi-au păstrat totuşi conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză şi acelaşi destin comun.

Această conştiinţa a unităţii de neam a românilor a fost consolidată de permanentele şi multiplele legături politice, militare, economice, culturale şi spirituale între Ţările Române de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, factori esenţiali în pregătirea unirii lor într-un singur stat.

La păstrarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi credinţă şi aceeaşi limbă care-i uneşte. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, circulaţia ierarhilor, preoţilor călugărilor şi credincioşilor, răspândirea cărţilor bisericeşti şi ajutorarea frăţească au fost practicate de o parte şi de alta a Carpaţilor chiar şi în timpuri grele.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaurilor” pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. In aceasta calitate, ei hirotoneau – la Argeş, Târgovişte sau Bucureşti – pe mitropoliţii Transilvaniei, cu sediul la Feleac, Geoagiu sau Alba Iulia. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului.

La rândul lor, câţiva ierarhi de dincolo de Carpaţi au fost transilvăneni, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii a fost întărită şi prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, înscriind şi consfinţind în predosloviile lor unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a îmbrăcat aici în haina tiparului românesc, printr-o activitate fecundă de peste două decenii, cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570). Iar Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură”, care s-a răspândit în sute de exemplare numai în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan a exprimat ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii. De asemenea, mitropolitul Dosoftei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi”, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe.

Liturghia săvârşită pe tot teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare naţională, de dezvoltare a conştiinţei şi culturii româneşti. Pe de altă parte, şi Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale.

Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei româneşti. Măreţia ei constă stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan izvorât cu putere din adâncul conştiinţei unităţii neamului.

Realizarea unităţii naţionale a românilor într-un singur stat la sfârşitul primei conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o aspiraţie legitimă şi o urmare firească a evoluţiei conştiinţei de neam şi a statului naţional. Sacrificiile ostaşilor români pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării sunt tot expresia conştiinţei unităţii de neam, de credinţă şi de limbă, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Sacrificiile naţiunii române în campania anilor 1916 si 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste şi destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi în contextul afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.

Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare energiile şi capacităţile sale creatoare în slujba progresului economic, a dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţiala la opera de pace şi securitate.

Făurirea statului naţional român la 1 Decembrie 1918 a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, ea a creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

Evocând astăzi, din perspective celor nouă decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul şi recunoştinţa noastră se îndreaptă către poporul întreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) şi din toate veacurile, martir şi erou”.

Să cinstim pe toţi făuritorii statului naţional unitar român! Să cinstim poporul român – adevăratul făuritor al acestui strălucit act istoric! Să nu uităm niciodată jertfelnicia şi înţelepciunea celor ce au luptat şi au lucrat pentru unitatea naţională, rege si regină, oameni politici, ierarhi, cler si popor.

Fie ca soarele spiritual al dreptăţii şi demnităţii naţionale care a strălucit la Alba-Iulia să lumineze şi să încălzească veşnic cu razele lui pe toţii fiii neamului nostru românesc şi ai Bisericii străbune!

Presfânta Treime ocrotitoarea marilor catedrale transilvane, simbol al dorinţei de unitate naţională, Alba Iulia, Sibiu şi Blaj, să ne ajute să lucrăm permanent pentru unitate naţională, pentru convieţuire paşnică şi cooperare demnă cu toate popoarele lumii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane