privire-si-tehnologie

Pe la 13-14 ani eram complexat de ţinerea de minte a marilor scriitori de romane…când venea vorba de portrete. De portretele fizionomice… şi nu de cele morale. Înţelegeam că  interiorul se vede intuitiv şi că e vorba de o descripţie live…dar nu ştiam cum fac cu exterioarele personajelor, care mi se păreau de-a dreptul fastuoase.

Credeam că ţin minte toate acele detalii cu acurateţea cu care  le-au descris. Mai târziu am înţeles, din jurnalele unora dintre ei, că aveau caiete întregi de notiţe, unde îşi notau tocmai exterioarele oamenilor, şi de aceea ştiau culoarea ochilor, a feţei, înălţimea etc. Îşi luau notiţe în ceea ce priveşte fizionomia şi relieful caselor, ale locurilor descrise…pe viu, de la faţa locului.

Portrele lui Balzac mi se păreau cele mai detalitate din literatura universală şi ele m-au complexat cel mai rău. Şi numesc complex…crisparea pe care o aveam, atunci când doream să scriu o nuvelă, spre exemplu, şi nu aveam detalii…fizionomice. Şi stam şi mă tot gândeam: cum au făcut să le ţină minte?!…Dar, pe de altă parte, tot eu îmi spuneam: la ce îmi foloseşte să ştiu tot felul de detalii neimportante despre oameni şi lucruri?

Adâncindu-mi propriul mod de a scrie mi-am dat seama că nu am nevoie de detalii, de aceste detalii…dacă în interiorul meu nu le simţeam importanţa. Şi aşa am ajuns la esenţialism: la detalierea a ceea ce are importanţă, relevanţă în fiinţa ta. Probabil Kandinsky a ajuns la fel la esenţialismul său. Când reduci arta la ceea ce te reprezintă ajungi la formele simple brâncuşiene, la sămânţa din ou. Nu mai dai detalii despre pasăre ci scrii numai despre zborul păsării şi, acest zbor, este însăşi mişcarea interioară a vieţii tale.

Săptămâna trecută şi astăzi m-am ocupat de portretele lui Dostoievski din Amintiri din casa morţilor pentru cartea mea A vedea şi a fi văzut, din care am scris vreo 300 şi ceva de pagini. Şi am ajuns la concluzia că portretele sale de aici sunt petele de culoare ale închisorii şi nu sunt subiecte în sine de discuţie. El portretizează pentru a ne face să cunoaştem pe oamenii închisorii pe care i-a întâlnit şi starea lor interioară din ocnă, însă nu pentru ei înşişi, ci pentru duhul închisorii.

Chipurile oamenilor sunt o ierminie plurală a închisorii, fără însă ca să devină forme goale. A urmărit să surprindă adâncimile sufleteşti ale oamenilor închişi în temniţă, pentru a arunca în aer preconcepţiile vremii sale cu privire la oamenii care ajung acolo.

Acum, după toate portretele citite de la el, mi-a rămas în minte ceva unitar: suferinţa şi sensibilitatea lor. Fiecare era suferind şi fiecare era sensibil, chiar dacă mascau acest lucru. Şi Dostoievski dă mărturie despre faptul, că a întâlnit mari adâncimi sufleteşti în închisoare, indiferent dacă era vorba de oameni cultivaţi sau necultivaţi. A întâlnit multă slăbiciune şi prostie la cei din popor, dar şi multă cruzime cinică şi barbarie la intelectualii ajunşi în ocnă.

Portretele sale mi se par acum nemeşteşugite, populare…dar numai în aparenţă. Nici portretele balzaciene nu mai mi se par atât de atente pentru vremea noastră, unde vedem adesera imagini suprinse la miimi de secundă. Portretul dostoievskian sau balzacian, trecut prin filtrul postmodernităţii, ajung la nuanţe ce pot părea patologice. Astăzi poţi intra cu camera de luat vederi, cu camera nanotehnologică în sânge, în organele interne, în lacrimile ochilor, în firul de păr, în sinapsele creierului…

Acum chiar nu mai vreau astfel de descrieri pentru că sunt foarte tari pentru sensibilitatea mea. Însă, trecând de la portretul lor la imaginea noastră scanată înţeleg starea mediană în care trebuie să ne plasăm …esenţialismul nostru. Privirea noastră esenţializatoare nu trebuie să devină nici hipertehnologizată, pentru că atunci devenim maşini, dar nici nu trebuie să fie descriptiv-epidermică, pentru că nu suntem aparate de fotografiat, care nu percep…tresăririle interioare ale fiinţei umane.

Aşa că portretul trebuie să aibă profunzimea contemplaţiei şi să nu fie creat prin metoda complexantă a detaliului infinitezimal, pe care ochii uman nu îl percep. Nu putem gândi în logica glonţului încetinit din Matrix, care îi trece lui Keanu Reeves, în mod sesizabil, pe la urechi, pentru că aceasta e o privire tehnologică. Dar putem să privim oamenii şi lumea din jurul nostru prin intermediul privirii esenţializatoare, contemplative, care se bucură şi reţine numai cât îi foloseşte ei…şi nu tot ceea ce vede.

Did you like this? Share it: