Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predica la duminica a 27-a după Rusalii [Lc. 13, 10-17; 2008]

mai-profund

Iubiţii mei,

vă mărturisesc cu durere faptul, că  trăiesc zilnic o dramă cumplită, o dramă care e o consecinţă a lipsei vederii de profunzime care mă asaltează din toate părţile. Mă îngrozeşte privitul oamenilor care nuvede nimic esenţial, nimic profund în alţii. Mă îngrozeşte privitul bont, privitul orgolios, privitul subsidiarizant.

Privim oamenii dar nu îi vedem! Şi îi privim cu o tristeţe şi cu o lipsă de perspectivă halucinante, în faţa cărora rămân dezarmat. Şi stau adesea şi cuget la ce rămâne din acest privit răutăcios la alţii, care ne sapă la temelia fiinţei noastre şi nu ne personalizează de niciun fel.

Şi, de fiecare dată constat că invidia e mai durabilă, din păcate, în mulţi dintre semenii mei, decât bucuria, culmea!, când bucuria e patul pe care ni se odihneşte inima iar invidia e cianura care ne arde intestinele.

Şi trăiesc drama aceasta zilnic…pentru că îmi doresc ca oamenii din jurul meu să privească frumos şi profund…şi nu rece şi demonic. Iar privirea pe care eu mi-o doresc e una evanghelică, pentru că pe aceasta ne-a învăţat-o Domnul, Care, în Evanghelia de astăzi, a văzut-o şi şi a chemat-o pe femeia cuprinsă de duhul neputinţei [pnevma astenias, gr.] pentru ca să o elibereze/ să o dezlege de neputinţa ei [v. 11-12].

Femeia era posedată de demon, de un demon cu o lucrare foarte interesantă din punct de vedere medical, pentru că îi producea slăbiciune/ astenie în trup. De 18 ani era posedată de acest drac şi dracul îi produsese o asemenea slăbiciune fizică –  dar şi sufletească – încât nu putea să stea cu totul dreaptă, adică în poziţia firească, ridicată a trupului [v. 11].

Dracul o gârbovise. Era gârbovă, cum spun ediţiile sinodale recente. Era singchiptusa, adică  îndoită de spate, adusă de spate cum spune textul grecesc, acest participiu verbal fiind unicat în întreg Noul Testament.

O  înconvoiase în acest fel ca să vadă numai pământul…Lipită de vederea pământului… ca o expresie a tuturor celor care sunt împătimiţi numai de cele materiale, de ceea ce se vede.

Şi Domnul o vede pe aceasta… şi o şi cheamă la Sine. De aceea am spus că îmi doresc să văd în jurul meu priviri care spun ceea ce cred sau văd profund oamenii, pentru că aceştia sunt oamenii de care avem nevoie. Tăcerile demonice dintre noi, aceste continue…îl văd…dar nu îl ajut sau îl văd…dar aştept să vină el la mine…nu ne ajută nicidecum!

Avem nevoie de vederi care să spună ceea ce văd…cu delicateţea de care  avem  nevoie când vrem  să spunem lucrurile bucuroase…dar şi pe cele dureroase. Şi prietenul, omul care te ajută cu adevărat, e cel care te încurajează când faci lucruri frumoase şi care te mustră când calci în străchini.

Dar ştie să facă aceste lucruri cu normalitate, cu moderaţie…şi nu cu ostentaţie. Iar dacă ştie ceea ce tu faci şi îţi spune unde ai făcut bine şi unde ai greşit e semn că te priveşte nepărtinitor, te priveşte corect, te vede…în folosul tău şi nu într-al lui.

Eu am crescut toată viaţa în acest spirit: al unei sincerităţi prietenoase, vulcanice, imediate…şi sunt mirat când oamenii preferă cel mai adesea…să fie minţiţi frumos. Dacă preferăm mai tot timpul să fim elogiaţi pe nedrept…acesta e drumul spre uşurătate şi nu spre performanţă şi vigilenţă, indiferent dacă e vorba de viaţa duhovnicească sau de cariera noastră. Dacă nu muncim şi nu trăim pe măsura darurilor noastre date nouă de către Dumnezeu trăim sub nivelul nostru…şi acest lucru e depersonalizant…Însă oamenii sunt adesea enervaţi de excesul de personalitate…şi de sinceritatea noastră…

Oamenii sunt enervaţi cel mai adesea şi de minuni şi de bunătatea faţă de alţii.

Când Domnul o eliberează de demon, şi, implicit, de înconvoierea ei [v. 12-13], arhisinagogos-ul, mai-marele sinagogii unde s-a făcut exorcizarea…se indignă, se mânie pe bunătatea  copleşitoare a Domnului, e trist din cauza minunii şi e nefericit că femeia s-a vindecat [ v. 14].

Femeia a trăit exorcizarea ca pe o minune imensă în viaţa ei, pentru că fusese posedată nu o zi sau un an…ci 18. Tocmai de aceea ea edoxazen ton Teon / lăuda pe Dumnezeu [v. 13]. Şi lăuda pe Dumnezu nu doar din gură, ci cu toată fiinţa ei. Ea trăia minunea la modul doxologic, la modul entuziast, la modul deplin. Şi tocmai la acest mod deplin…trebuie să vedem şi noi pe alţii şi să ne comportăm faţă de ei.

Când vedem în ochii oamenilor că vor să ne vorbească cu adevărat şi că au nevoie de noi…păcatul împotriva sincerităţii e să te faci că nu …înţelegi ceea ce vezi în ochii altora. Pentru că o mie de alţi oameni, înaintea acestora, ne-au făcut să fim mai mult decât prevăzători prin nesimţirea şi bădărănia lor…a te comporta reţinut şi cu cel căruia i se citeşte în ochi cumsecădenia şi iubirea faţă de tine…înseamnă că ai intrat în tagma oamenilor pietroşi la inimă.

Şi când oamenii au îngheţat…pentru că nu au putut să învingă durerile şi ispitele din viaţa lor  au devenit, în fapt, aidoma celor care i-au rănit. Şi, când am vorbit de drama nevederii, a cecităţii din jurul meu… am vorbit despre acea orbire care e formată, de fapt, din amărăciuni nevindecate, netransformate în binecuvântări…care au adus miopia inimii.

Şi omul biruit de dureri multiple a devenit un zid la fel de surd la nevoile altora ca şi zidurile de care s-a lovit anterior.

Mai-marele sinagogii însă, în loc să spună ceea ce credea, se ascundea sub diplomaţia firavă a legii. El Îi recomanda Domnului să vindece oricând dar nu sâmbăta…nu de sărbătoare. Şi care mai era de fapt sensul sărbătorii…dacă respectarea literei sărbătorii nu era amiabilă nici cu vindecarea, nici cu bucuria şi, în primul rând, cu minunea? Ce fel de sărbătoare e aceea în care minunea nu se simte la ea acasă, arhiprezentă şi în care bucuria e golită de doxologie?

Vindecarea aceasta…e o pregătire pentru sărbătorile care vin, pentru sărbători pline de bucurie. Şi bucuria nu are cum să fie ipocrită/făţarnică [v. 15], pentru că bucuria nu gândeşte răul, nu se uită la ale sale, nu se trufeşte cu ceea ce are…ci întotdeauna vede pe altul, îl vede adânc…şi asta o înmulţeşte în inima plină de bucurie.

Îmi aduc aminte cum am trăit primele zile ale convertirii mele, petrecută în zilele revoluţiei române…cu ce bucurie sfântă. Pentru că eram atât de bucuros că m-am întâlnit cu Dumnezeul meu şi am înţeles sursa supremă a bucuriei şi a împlinirii umane, a tuturora…credeam că toţi trăiesc aceeaşi bucurie, care nu mai lasă loc la nimic altceva.

Când am mers prima dată la Biserică…şi când am cunoscut mai apoi şi alte Biserici, şi alţi credincioşi ortodocşi, tot felul de credincioşi…mi-am dat seama că bucuria nu are aceeaşi relevanţă pentru toţi…iar că unii nu sunt prieteni mai deloc cu bucuria. Cel mai zguduitor a fost când am înţeles că majoritatea nu au trăit niciodată o întâlnire reală, cutremurătoare cu Dumnezeu, cum îmi fusese dat să trăiesc…şi că, pentru ei, Ortodoxia era o credinţă înţeleasă de-a gata, fără profunzimi, fără prea multe taine…şi, mai ales, faţă de care nu trebuie să te simţi responsabil.

Şi apoi, am trăit pe rând drama întâlnirii cu impostura credincioşilor, cu duplicitatea lor, cu superioritatea lor fantasmagorică, cu neputinţele lor şi ale mele, drama credinţei care nu se simte împlinită sau cu cea care te extremizează, care te isterizează sau care te face clinic.

Şi contactul cu toate aceste drame…dacă mă distrugeau interior erau acum o paiaţă. Şi mulţi dintre oamenii care mă invidiază şi mă urăsc pe nedrept, fără să le facem nimic,  alături de propria mea familie, paradoxal, mă urăsc pentru că nu amrămas ca ei, ci am învins, în mine însumi, cu harul lui Dumnezeu, toate aceste ziduri reci ale ipocriziei şi ale nesimţirii…şi am devenit, şi devenim…pe fiecare zi, alţii. Alţii care nu mai semănăm cu cei care am fost. Cu totul alţii, prin harul Celui care face din cei aduşi de spate, fără coloană vertebrală…oameni drepţi.

De aceea am învăţat ce dureros e să vrei să te converteşti în mod real la viaţa ortodoxă…şi cum trebuie să te lupţi, cu cei de un sânge şi de o credinţă cu tine…pentru acest lucru. Acum nu mai mă miră că mai-marele sinagogii nu s-a bucurat de binele din viaţa altuia.

Înţeleg –  dar nu pot să accept –  şi tăcerea parşivă şi vederea nevăzătoare din jurul meu. Dacă nu poţi să vorbeşti ceea ce simţi şi dacă nu vezi când vezi atunci eşti jalnic. Şi înţeleg şi această slăbiciune, şi o văd şi în mine, deşi nu o accept deloc.

Mai-marele sinagogii putea să accepte minunea şi bucuria femeii în tăcere…dar nu a putut. A vrut să fie canalie şi în zi de Paşti. Dacă nu poţi să te bucuri, nici în tăcere, de bucuria altuia, atunci eşti o mare pramatie, un om tare decăzut. Nu i s-a cerut încuviinţarea…dar nu a putut să-şi reţină nesimţirea. Cel mai adesea întâlnesc oameni de acest tip: care nu pot să se înfrâneze până nu îţi arată că sunt neam prost.

Da, e o mare dramă!…Tocmai de aceea şi Domnul îi face iprocriţi, nu îi iartă…Ipocriţi nemilostivi [v. 14]. Erau mai răi cu un om decât cu boii şi măgarii. Hrăneau animalele –  ca şi noi, astăzi, care stăm cu câinii în casă…dar nu şi oamenii.

Şi Domnul îi învaţă şi ne învaţă pe noi, ipocriţii, pe toţi la un loc, că sărbătoarea adevărată e dezlegare, depărtare de rău, de Satana…adică prăznuire bucuroasă [v.16]. Se cuvenea să fie vindecată în zi de sâmbătă,  în zi de sărbătoare, când s-a odihnit de boala ei, accentuează Domnul în v. 16, pentru că această femeie, de 18 ani sau, poate, niciodată, nu a fost cu adevărat bucuroasă…ca acum.

Bucuria duhovnicească e viaţa sărbătorii. În ziua, în clipa când eşti trist nu e sărbătoare…chiar dacă e Paştiul sau Crăciunul în toi! Numai când eşti bucuros, când eşti dezlegat de neputinţa păcatului, când eşti dezlegat de patimi, de satanizare, poţi să prăznuieşti. Pentru că bucuria e harul Domnului, harul lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Când au auzit sensul sărbătorii, care e bucuria şi au auzit că această femeie care lauda pe Dumnezeu, s-a vindecat după 18 ani de satanizare…atunci catishinonto pantes i antichimeni aftu // s-au umilit /s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva Lui [v. 17].

S-au ruşinat pentru că s-au simţit penibili. Cei care erau de partea Domnului însă, se bucurau de toate în mod strălucit /eheren epi pasin tis endoxis [ Ibidem]. Şi se bucurau din plin pentru că fapta bună umple de bucurie indiferent dacă e făcută faţă de tine sau faţă de alţii. Şi aici se vede mărinimia şi frumuseţea omului: când se bucură de altul, de minunile din viaţa altuia ca de sine.

Ce să facem însă ca să nu mai fim atât de orbi şi de…şmecheri în relaţiile dintre noi? Ce să facem ca să vedem profund şi să nu mai avem urdori la ochi sau, cum spune Domnul, să nu mai avem ditamai grinda în ochi? Domnul ne spune că trebuie să ne simplificăm privirea şi să o facem să se bucure de toate cu nevinovăţie. Să nu se uite la ce îi iese dacă vorbeşte cu un om sau dacă îl ajută cu ceva.

Bădărănia care astupă izvorul bucuriei se evacuează din suflet dacă începi să faci fapta bună în mod dezinteresat dar din iubire faţă de Dumnezeu. Simplificarea vederii e simplificarea inimii. Dacă inima nu mai e împărţită nici vederea nu mai vede bont. Şi dacă priveşti adânc oamenii, îi vezi în adâncul lor, ştii să vorbeşti despre ei, să te manifeşti faţă de ei în mod propriu…şi să nu mai ai reticenţe prosteşti.

Dumnezeu să ne dea tututor să privim drept şi  să slăvim pe Dumnezeu pentru că ne dă să privim profund lucrurile şi pe noi înşine! Dacă îi vom cere să ne simplifice viaţa, Dumnezeu ne va da o privire mult mai nevinovată ca a pruncilor, pentru că ne va da privirea curată pe care nevoinţa o aduce în viaţa noastră!

Did you like this? Share it:

Previous

„Teologie pentru azi” la… doi ani de la apariţie

Next

Ispitite Pisania! Cercetaţi Scripturile!

3 Comments

  1. Balan Claudiu

    Sarutmana parinte! Am preluat predica sfintiei voastre si pe site-ul nostru, pentru ca mi-a placut mult dar si pentru ca eu n-a fi fost asa de folos cu cuvintele mele, si sunt si obosit. Multumim.

  2. Florin Șerban

    Buna seara,

    Ma bucur foarte mult ca dupa o absenta de 2 saptamani am din nou prilejul si timpul necesar de a va lectura Parinte Dorin.

    Ca de obicei ati pus degetul pe rana, este foarte greu sa luptam cu noi insine pastrandu-ne caldura sufleteasca si impartasind-o neconditionat celorlalti, mai ales daca unii dintre semeni ne-au dezamagit anterior profitand de bunatatea noastra.

    Este un mod natural, instinctual de autoaparare emotionala ca atunci cand te arzi cu ciorba sa sufli pana si-n iaurt.

    Ieri dimineata spre exemplu aflat in trafic pe o sosea din sectorul 2 am parcat autoturismul regulamentar pe trotuar lasand 1 metru liber cum spune codul rutier pentru pietoni, nici nu am apucat sa opresc motorul ca m-a luat la intrebari un echipaj al politiei comunitare cerandu-mi de la obraz sa le dau si lor ceva „maruntis” pentru ca dansi pot declara ca am ocupat tot trotuarul in caz contrar ma amendeaza cu o suma semnficativ mai mare.

    Dupa minute in sir de negocieri si impartasiri de realitati (ei ca au buget mic, salarii mici, lipsa de echipament, eu ca am copil mic, salariu mic si datorii la banca) m-au „iertat” de amenda pentru o fapta pe care nu o comisesem dar pe care dansii ar fi avut autoritatea, puterea si pozitia de a mi-o inscena.

    Dupa un astfel de moment credeti Dvs., ca data viitoare cand ma voi intalni cu un politist il voi privi cu aceeasi incredere si ii voi vorbi cu aceeasi caldura sufleteasca ?!

    Este o intrebare la care mai caut si eu raspuns pentru ca intamplarea este prea recenta.

    Bineinteles ca este un pacat ce au facut ei si pacat fac si eu revoltandu-ma impotriva lor si bineinteles ca atunci cand primesti o palma ar trebui sa intorci si obrazul celalalt cum ne invata buna credinta, in practica insa se dovedeste pe zi ce trece ca acest comportament te imbogateste sufleteste apropiindu-te de Dumnezeu si atat, cei care te-au umilit nu dau socoteala ba chiar te umilesc din nou cu proxima ocazie.

    E drept?!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén