Zi: 7 decembrie 2008

Observăm tendinţa oamenilor moderni pentru specializarea cuvintelor numai într-un singur sens. Cuvintele cu sens dublu provoacă neînţelegere, confuzie sau ilaritate.

Şi totuşi, în mod normal ar trebui ca termenii limbii noastre să aibă dublu sens, pentru că şi realitatea în care trăim are două faţete şi oamenii au o personalitate care poate să încline balanţa spre bine sau spre rău.

Aşa încât dualitatea semantică a cuvintelor nu ar trebui să fie motiv de schismă interioară. Nu cuvintele în sine s-ar diviza semantic, ci oamenii percep schimbarea sensului în funcţie de realitate.

Însă, ca să fii agil în a percepe sensurile limbii, e nevoie de ochi pătrunzător în adâncurile psihologice şi spirituale ale vieţii şi ale umanităţii. Omul simplu, care înţelege unificat viaţa, care percepe sensurile plenare şi unitare ale existenţei, nu are nevoie de specializări unilaterale ale lexicului, pentru că înţelege felul cum o realitate lingvistică se pliază pe o realitate concretă.

Oamenii simplificaţi ai lejerităţii moderniste, care nu vor să gândească reflecţia lumii în vocabular ci vor doar să salveze aparenţele însuşirii unui limbaj culturalist-elitist, zâmbesc şi râd prosteşte atunci când nu înţeleg adâncimile gândirii şi ale vorbirii care pare simplă pentru că este abisală.

Ei sunt promotorii unei dialectici elementare, după calapodul minţii lor, care poate, la nevoie, să uzeze de termeni neologici pretenţiosizaţi dar unilateralizaţi semantic şi care plafonează înţelesurile şi desfiinţează profunzimile.

Neologismele, folosite inteligent şi cu măsură, au rolul de a reflecta şi mai bine sensurile vechi ale limbii, de a le pune în valoare, de a nuanţa şi a adînci reflxiile limbii. Atunci când doar se face paradă de termeni ştiinţifici şi neologici, în loc să capete adâncime, dimpotrivă, limbajul este superficializat la maximum, se exprimă idei ieftine în cuvinte goale de semnificaţii.

Verbul a ispiti are astăzi mai mult un sens negativ. Nu mă ispiti! înseamnă nu mă cerceta ca să mă învinovăţeşti, nu căuta să-mi găseşti defecte ca să mă acuzi. Însă înţelesul vechi al cuvântului presupunea o valoare pozitivă, în principal, nu una negativă. Însemna a cerceta, a citi, a investiga spre a cunoaşte, cu scopuri fericite.

Semantica negativă este reversul medaliei, adică reversul unei realităţi pe care Dumnezeu a creat-o bună, frumoasă, iar perversitatea umană în conlucrare cu cea demonică au transformat-o mental într-o percepţie deformată.

Ca să exprimi această latură negativă, nu e nevoie să specializezi semantic cuvintele şi să păstrezi numai accepţiunea peiorativă. Pentru că un asemenea demers lingvistic are drept consecinţă nefastă crearea unui reflex exclusiv negativ în conştiinţă.

Limba pe care o vorbim exprimă lumea. Felul în care se reflectă lumea în limbajul nostru ne formează lăuntrul spiritual şi reflexele religioase în conştiinţă, pentru că lexicul, cuvintele sunt materialul principal al exprimării spiritualităţii noastre.

Dacă limba pe care o instrumentăm ne imprimă în subconştient preeminenţa unei realităţi negative, e greu să schimbi în mod teoretic o percepţie profundă însuşită prin vehicularea cotidiană a limbii.

Pentru că dracul este cel care ne ispiteşte de obicei, conform uzanţelor limbii noastre, mulţi nu mai înţeleg de ce Îi spunem Domnului Şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi tot prin acest mecanism sunt înţelese şi interpretate prost multe lucruri din Sfânta Scriptură, mai ales de către cei care doresc să ne răstălmăcească, ca să-şi justifice indolenţa şi lupta lor cu Dumnezeu.

Însă a ispiti înseamnă  a cerceta, iar nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: nu ne lăsa în cercetarea diavolului, nu ne lăsa, Doamne, să fie ispitită virtutea şi credinţa  noastră mai presus de puterile noastre. Pentru că noi ştim că diavolul ne cere ca să ne cearnă ca pe grâu (Lc. 22, 31), şi în toate zilele „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I. Petr. 5, 8).

Ispitaite Pisania (Cercetaţi Scripturile, In. 5, 39) a fost îndemnul cel mai asiduu al istoriei noastre. El solicita cercetarea, citirea, învăţătura Sfintelor Scripturi şi a sfintelor porunci dumnezeieşti, iar nu ispitirea perfidă a lor.

De multe ori oamenii zilelor noastre pun prostia şi nepriceperea lor  mai presus de studiu şi de adevăr. Consideră ideea fixă a minţii lor sau prejudecata peste care nu pot să treacă, ca fiind adevărul intim al fiinţei lor sau chiar adevărul ultim al vieţii. Pentru că li se pare mai uşor aşa decât să stea să mai caute surse şi să compare dovezile. Îi doare junghiul sau cancerul, îi doare apropierea morţii, dar pe puţini îi mai doare că nu caută adevărul, că nu Îl caută pe Dumnezeu sau mântuirea sufletelor lor.

Psa. Gianina Picioruş