Darul bunului simţ sau despre Otlodor-ul lui Mircea Petru Suciu

otlodor

În autocarul care ne ducea spre Pasărea, la înmormântarea d-lui Silvestri, printre scriitorii – toţi, cu mult mai în vârstă decât mine – cu care am făcut cunoştinţă  a fost şi domnul Mircea Petru Suciu.

Nu ştiam de dumnealui…nimic până atunci. Am vorbit diverse lucruri, am stat la masă unul lângă altul şi…dumnealui ne-a cerut adresa ca să ne trimită romanul său Otlodor, în trei volume…drept cadou din partea sa. I-am dat tot ce ne-a cerut…pentru că întrezărisem în dumnealui distincţia omului profund, semnul omului atent la cuvinte, dar şi atent la…zâmbete.

Zâmbetul său m-a cucerit din prima: un zâmbet calm, încet, care susţine conversaţia…şi nu încearcă să o disipeze. Nu am mai întâlnit de ceva ani încoace…un zâmbet şi o faţă de om care să se ritmeze atât de bine cu cuvintele pe care le rosteşte.

Şi, mi-am dorit, ca intuiţia mea…să fie veridică.

De ce? De multe ori mizez pe oameni, cred în ei mai mult decât se încred aceştia în ei…şi apoi rămân dezamăgit. Rămân dezamăgit de neputinţa lor de a nu putea să se dezbare de bădărănie, nici atunci când le dai toate motivele că eşti… seriozitatea la ea acasă.

Şi mă bucur că dumnealui mi-a confirmat intuiţia vizavi de profundul său caracter, de suavul său bun simţ…

Astăzi am primit confirmarea pentru colet, am ridicat coletul…şi, de vreo două ore nu îmi pot astâmpăra bucuria şi hazul, că în Mircea Petru Suciu am înâlnit…un Marin Preda al Transilvaniei. Am citit numai 17 pagini din primul volum …dar mi-au fost deajuns, ca să văd că stau în mână cu o carte fenomenală, cu un monument de limbă română, cu atâta spirit şi cu atâta…arhaism dezgropat din uitare.

Cuvintele de faţă sunt o reverenţă faţă de omul de litere aflat la senectute pentru că a dovedit multă aplecare conştiincioasă faţă de tinereţea mea. Şi când un om albit de ani face asemnea gesturi de încredere faţă de mine sunt extrem de impresionat, pentru că dovedeşte că anii n-au trecut degeaba.

Pentru că ştiu că acest articol va fi citit de oameni care îi sunt prieteni…îi rugăm să transmită mesajul nostru de mulţumire faţă de dumnealui, înainte ca noi să îl întâlnim şi să ne exprimăm gratitudinea faţă de gestul său.

Şi acum vă facem cunoştinţă cu Ananana şi cu Mitruţ, copilul de odinioară şi scriitorul de astăzi.

Download this episode (13 min)

Live

Poezia lui Ion Barbu [III]

Sunrise by the Ocean

Poemul Oul dogmatic, deşi aparent are nevoie de chei hermeneutice foarte complicate, nouă ni se pare dimpotrivă o ilustrare a unui fapt foarte concret, exprimat în formula extrem de pretenţioasă a liricii moderne. Gestul la care face referire poetul, de a ridica oul în soare, este unul domestic. Până în ziua de astăzi, femeile noastre de la ţară, pentru a selecta ouăle care sunt bune de pus la cloşcă, le privesc mai întâi în lumina soarelui. Ouăle fecundate se deosebesc printr-o mică pată sau un firicel de culoare închisă, în vârf (ceea ce Barbu numeşte a fi un ou la vârf cu plod) şi care este observabil prin coaja subţire, când este expus în lumina solară.

La aceste gesturi, tradiţionale în gospodăria ţărănească, se referă Ion Barbu când spune: Dar viul ou, la vârf cu plod, / Făcut e să-l privim la soare! şi Un ou cu plod / Îşi vreau plocon, acum de Paşte: / Îl urcă-în soare şi cunoaşte!. Numai că poetul transformă acest gest şi această realitate banală într-o icoană, într-un tablou simbolic al cosmogenezei, întrucât crede că mărunte lumi păstrează dogma. Adică, dovada măreţiei dumnezeieşti stă şi în lumile microscopice şi în faptele aparent precare şi irelevante simbolic, dar care au întipărită în ele reflecţia realităţilor spirituale mai presus de mintea umană.

Într-un fapt nesemnificativ, mărunt la prima vedere, poetul descoperă o hermeneutică universală exemplară. În „oglinda” oului fecund, făcut transparent de lumina soarelui, Ion Barbu a făcut lectura simbolică a unor evenimente primordiale, asupra cărora ne atrage atenţia încă din începutul poziei, întrucât motto-ul său este Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor [cf. Fac. 1, 2].

Şi nu doar motto-ul este lămuritor, căci poetul ne interpretează negru pe alb sensurile mistice ale poeziei sale: Să vezi, la bolţi, pe Sfântul Duh / Veghind vii ape fără stuh, / Acest ou-simbol ţi-l aduc, / Om şters, uituc. Aşa cum oul este viu şi poartă în sine plodul, după cum se poate vedea în lumina soarelui, aşa apele începutului lumii erau vii, în prezenţa şi sub purtarea pe deasupra lor a Duhului Sfânt, purtare pe care Sfântul Vasile cel Mare, în comentariul la Hexaemeron, o asemăna, în virtutea etimologiei  ebraice şi siriace a cuvântului, cu felul în care stă cloşca pe cuib.

Faptul că întregul cosmos şi toate cele ce îl alcătuiesc poate fi lecturat, în cheie simbolico-mistică, pentru înţelegerea unor realităţi duhovniceşti aflate mai presus de receptarea umană imediată, nu este nicio noutate pentru gândirea creştină, ci dimpotrivă, este o tradiţie ortodoxă transmisă prin literatura noastră veche până la paşoptişti, la Eminescu şi iată că şi literaturii moderne.

Icoana simbolică a oului fecund provoacă aşadar omului anamneza. Prin urmare, omul cunoaşte, are în conştiinţa sa îndreptarul cu privire la adevărul despre apariţia lumii, despre naşterea universului şi nu are nevoie de dovezi peste dovezi ca să se convingă, numai că… a uitat adevărul. Această uitare o regăsim şi în nuvelele lui Eminescu şi, mai târziu, în cele ale lui Mircea Eliade. Omul profan, al lumii secularizate, şi-a uitat originile, a uitat de viaţa spirituală şi trăieşte revelaţia sacrului ca pe o amintire.

Acest fapt dovedeşte că, în om, conştiinţa sfinţeniei şi a  prezenţei  în lume a Dumnezeului Creator a toate, este parte integrantă a fiinţei lui, chiar şi atunci când vrea să o renege. Ion Barbu aduce în atenţie icoana acestui ou ca simbol pentru rememorarea timpului cosmic auroral, într-un moment cu semnificaţii religioase adânci: în ziua de Paşte, ziua în care Ortodoxia sărbătoreşte Învierea lui Hristos şi recrearea sau restaurarea lumii.

Pentru a trezi conştiinţele adormite, poetul propune contemplarea oului viu şi cu plod, pentru omul fără saţ şi nerod şi pentru acest trist norod neteologizat, needucat din punct de vedere teologic, care nu înţelege decât să se înfrupte din oul roşu de Paşte, fără a-l interesa să cunoască sensurile dogmatice profunde ale evenimentului pe care îl trăieşte ritualic doar la nivel superficial.

Altfel spus, Ion Barbu aduce în prim plan o soluţie simbolică pentru trezirea conştiinţelor adormite, pentru ca cei angajaţi în celebrarea pascală să simtă harul creator al Duhului Sfânt în ziua de Paşte, să contemple cu ochii minţii crearea lumii şi Jertfa Domnului pentru restaurarea ei, nu să comemoreze Învierea doar împlinindu-şi saţiul. Oul nu este pentru pofta lor culinară, ci este o icoană a creaţiei, a vieţii şi a morţii şi a învierii.

Poetul ne prezintă viaţa care ia naştere şi se dezvoltă în ou ca simbolizând parcursul întregii existenţe umane şi cosmice – prin metafora oului-ceas – , ca o panoramă a vieţii la scară redusă:

Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben, necesar…
A morţii frunte-acolo-i toată.
În gălbenuş,
Să roadă spornicul albuş,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.

Oul este prezentat ca un microcosmos, care, în ciuda gingăşiei scoase în evidenţă cu atenţie de poet, reproduce întocmai mecanismele şi sensul de evoluţie al vieţii la nivel macrocosmic. Fascinaţia pentru microcosmos şi pentru lumile mărunte au manifestat-o însă şi alţi poeţi  în literatura noastră: Eminescu (finalul poemului Călin…, Cugetările sărmanului Dionis, etc.), Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu.

Îndemnul final al poetului de a nu consuma oul şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-în pacea-întâie-a lui , precum şi ultimele două versuri – Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul – , au determinat o parte din exegeza literară să considere, în mod eronat, credem noi, că Ion Barbu valorizează increatul mai mult decât creatul. Însă nu reiese de nicăieri că poetul pune semnul egal între nefiinţă sau increat şi nunta, începutul pe care le consideră sfinte.

Ceea ce afirmă el este că timpul (ceasornicul , durata) presupune o degradare, o alterare treptată a omului şi a lumii, care duce inexorabil la moarte. Moarte care provoacă inevitabil frică şi durere. Însă aceasta este condiţia omului şi a universului de la căderea din Rai încoace a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva şi poetul nu exprimă nimic contrar faţă de dogma ortodoxă, pe care, dintru început, aşa cum ne avertizează motto-ul, îşi propune să o ilustreze prin poezia sa.

Înţelegând versurile ad litteram, nu e nimic neortodox în exprimarea lui Ion Barbu: Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul. Faptul că făcutul e vinovat nu presupune în mod necesar că e vinovat gestul de a face, de a crea şi nici că e mai bun nefăcătul. Pentru cugetarea ortodoxă, poetul nu face decât să afirme sfinţenia timpului auroral, a momentelor originare şi vinovăţia făcutului care a ajuns la degradare nu prin simplul fapt că a fost făcut, ci prin voinţă proprie, prin voinţa rea a omului care a atras după sine întreg universul material în căderea sa.

Poetul denumeşte ca sfântă şi exaltă, în mod precis, nu increatul, ci o etapă din istoria creaţiei şi anume pe cea incipientă, când Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor, imprimându-le putere de viaţă. Când lumea era deja creată, deşi doar în parte, iar cealaltă parte era cuprinsă în apele gestante pe care Barbu le numeşte ape vii.

Reproşul poetului se adresează nu făcutului pur şi simplu, ci răutăţii,  gândului care e pahar cu otravă (cum afirma în poemul Riga Crypto…), neroziei, uitării, care fac făcutul să fie vinovat.

Ni se pare că Şerban Cioculescu greşea când încerca să-l asimileze pe Barbu cu poezia lui Blaga, Pillat sau Maniu, dar vedea bine lucrurile atunci când vorbea despre „crezul religios transparent” al lui Ion Barbu[1]. Poetul a rejectat o afiliere la curentul gândirist şi la felul în care era concepută, în epocă, poezia ortodoxă, fapt care nu ne miră prea mult.

Nici noi nu l-am integra în mişcarea de la Gândirea, nici nu considerăm că acest curent reprezintă unicul mod de a reproduce Ortodoxia în artă, şi nici că toate demersurile literare ale gândiriştilor erau corecte din punct de vedere teologic şi dogmatic. Chiar dintr-o perspectivă teologică ortodoxă, avem a aduce câteva reproşuri lui Nichifor Crainic şi Gândirii. Destule viziuni literare şi artistice, considerate de gândirişti ca ortodoxe, reprezintă de fapt deviaţii şi distorsionări ale mesajului dogmatic şi iconografic ortodox. Mai pe larg, poate vom avea ocazia să discutăm altădată.

Dar nici nu credem că trebuie să descoperim în teoretizările şi încercările de clarificări literare ale lui Barbu o dogmatică ortodoxă, ca să acceptăm că o parte din versurile sale pot fi decodificate prin apelul la teologia mistică ortodoxă şi la tradiţia isihastă de veacuri a culturii româneşti.

În acest punct, facem precizarea că articolele teoretice ale poetului au cel puţin savoare mistică, denotă un interes religios-mistic, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nu de puţine ori, în cazul poeţilor noştri moderni, teoretizările susţin altceva decât ajunge să fie poezia însăşi. Există discrepanţe şi chiar contraziceri evidente între multe idei susţinute în studiile şi articolele lor teoretice de către poeţi ca Macedonski, Blaga sau Barbu şi ceea ce este poezia lor. Şi chiar dacă n-am interpreta poezia lui Barbu în sens ortodox, ea tot nu ni se pare că ilustrează teoretizările literare ale acestuia.


[1] Cf. Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p.232.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Vezi primul şi al doilea articol pe această temă.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti [integrala audio, 2008]

Simeon Noul Teolog & Simeon 10oct - Simeon Noul Teolog & Simeon 10oct

Text şi comentariu

Imnul 1

Imnul al 2-lea

Imnul al 3-lea

Imnul al 4-lea

Imnul al 5-lea

Imnul al 6-lea

Imnul al 7-lea

Imnul al 8-lea

Imnul al 9-lea

Imnul al 10-lea

Imnul al 11-lea

Imnul al 12-lea

Imnul al 13-lea

Imnul al 14-lea

Imnul al 15-lea

Imnul al 16-lea

Imnul al 17-lea

Imnul al 18-lea

Imnul al 19-lea

Imnul al 20-lea

Imnul al 21-lea

Imnul al 22-lea

Imnul al 23-lea

Imnul al 24-lea

Imnul al 25-lea

Imnul al 26-lea

Imnul al 27-lea

Imnul al 28-lea

Imnul al 29-lea

Imnul al 30-lea

Imnul al 31-lea

Imnul al 32-lea

Imnul al 33-lea

Imnul al 34-lea

Imnul al 35-lea

Imnul al 36-lea

Imnul al 37-lea

Imnul al 38-lea

Imnul al 39-lea

Imnul al 40-lea

Imnul al 41-lea

Imnul al 42-lea

Imnul al 43-lea

Imnul al 44-lea

Imnul al 45-lea

Imnul al 46-lea

Imnul al 47-lea

Imnul al 48-lea

Imnul al 49-lea

Imnul al 50-lea

Imnul al 51-lea

Imnul al 52-lea

Imnul al 53-lea

Imnul al 54-lea

Imnul al 55-lea

Imnul al 56-lea

Imnul al 57-lea

Imnul al 58-lea

Volume gratuite din Patrologia Migne pentru download

patrologia-migne

Volume integrale, scanate în format PDF

PG 14

PG 15

PG 16

PG 19

PG 20

PG 37

PG 42

PG 44

PG 46

PG 47

PG 53

PG 59

PG 60

PG 61

PG 63

PG 64

PG 65

PG 66

PG 68

PG 73

PG 74

PG 75

PG 77

PG 78

PG 85

PG 87

PG 90

PG 95

PG 97

PG 100

PG 108

PG 109

PG 144

PG 149

PG 150

PG 151

PG 152

PG 155

PG 156

PG 160

PG 161

Eminesciana [audio, 2008]

eminescu

Când amintirile…

Criticilor mei

Doina

Dorinţă

Dulce Românie

Floare albastră

Glossă

La steaua

Mai am un singur dor…

O, mamă…

O, rămâi

Odă ( în metru antic)

Pe lângă plopii fără soţ…

Revedere

Rugăciunea unui dac

Sara pe deal

Scrisoarea a 5-a

Scrisoarea întâia

Scrisoarea a 2-a

Şi dacă…

Singurătate

Te duci…

Ai noştri tineri

Atât de dulce…

Ca o făclie…

Cântecul lăutarului

Cereţi cânturi de iubire

Cu gândiri şi cu imagini

De vorbiţi mă fac că n-aud

Din când în când

E împărţită omenirea…

Femeia…măr de ceartă

Gelozie

În liră-mi curge şi-mi suspină-un cânt

Nu mă înţelegi

Răsai asupra mea

Închinare lui Ştefan Vodă

1837-1779 = 58 de ani, 14. 45

inaccesibil

Vara lui 1996

Puşkin, Evgheni Oneghin, roman în versuri.

*

„iubind am fost şi mut şi prost”

*

„doruri zvăpăiate”

*

„Mereu acelaşi tainic vis”

*

„Eu scriu şi inima îmi creşte”

*

„masca plictisită”

*

„De dorul sfânt al tinereţii

Şi gingăşia simplităţii”

*

„Şi din plictis ( mărturisesc)

Doi oameni se-mprietenesc”.

*

„Trăiesc şi scriu nu pentru nume”

*

„Frumoasă, ca o sărutare,

Ca prima sărutare-n viaţă”

*

„Ştiţi, obiceiu – a doua fire –

Nu ţine loc de fericire”.

*

„Iubind femeia mai puţin,

Mai tare inima-i aprindem,

Noi astfel focu-i înteţim

Şi, seducând-o,-n mreji o prindem”.

*
„Opt ani, între căscat şi râs,

El tinereţea şi-a ucis”.

*

„Azi nu mai îndrăgea cochete,

Ci doar uşor se amuza:

Respins – nu mai avea regrete;

Trădat – pe loc se resemna.

Le căuta fără plăcere,

Le părăsea fără durere:

De-amor şi răutăţi scârbit,

Îşi aminteşte plictisit…”.

*

„El face-un semn şi mutre hâde

Rânjesc; el bea – şi toţi se închină;

El râde – şi toţi prind a râde;

Stă încruntat –  şi toţi suspină…

*

„Dar nu doresc să se despartă

Un veac de celălalt cu ceartă!”.

*

Dorin  Streinu: Fericit cel ce îndoiala din gândire o adoarme-n suflet ( parafrază).

*

„Aşa ne-a plămădit natura

Din contradicţii şi durere”.

*

D. Streinu: „Naturalul pur nu e vulgar”.

*

„Căci moda-i un tiran nespus,

Pentru oricare tânăr rus”.

*

„copiii dulci ai plictiselii”

*

„Fii binecuvântată, zi,

sau noapte ce mă vei răpi!”

*
„Fu de-un amic smintit ucis!”.

*

„Nu-aduce veacul doar progres?”.

*

D. Streinu: Puşkin a prefigurat prin acest poem genial propria sa moarte. El a presimţit că va fi o …idee ucisă.

*

„Eşti searbădă, lume deşartă!”.

*
„O, Moscova, ce mult grăieşti

Tu unei inime ruseşti!”.

*

„Ei tac ca două statui mute”.

*

„E sempre bene, domnii mei!”.

*

„Ea, numai ea, mereu sihastră!”.

*

D. Streinu: E singura carte cu un adevăr gol, adică sigur şi sincer, pe care am citit-o până acum.

*

Byron: „Adio, iar dacă-i pentru totdeauna

Atuncea pentru totdeauna,

adio!”.

*

„Nu ce-i permis îţi place ţie!”.

*

„Deşi-n scrisori el nu mai crede”.

*

Finalul poemului: femeia găsită în propria sa lacrimă, nu mai e nici soţie şi nici matroană de gheaţă. Am citit cartea în câteva ore…şi ea a fost scrisă într-o viaţă de om. Cât de mult suferim pentru un gram…de creaţie autentică!