Poemul Oul dogmatic, deşi aparent are nevoie de chei hermeneutice foarte complicate, nouă ni se pare dimpotrivă o ilustrare a unui fapt foarte concret, exprimat în formula extrem de pretenţioasă a liricii moderne. Gestul la care face referire poetul, de a ridica oul în soare, este unul domestic. Până în ziua de astăzi, femeile noastre de la ţară, pentru a selecta ouăle care sunt bune de pus la cloşcă, le privesc mai întâi în lumina soarelui. Ouăle fecundate se deosebesc printr-o mică pată sau un firicel de culoare închisă, în vârf (ceea ce Barbu numeşte a fi un ou la vârf cu plod) şi care este observabil prin coaja subţire, când este expus în lumina solară.
La aceste gesturi, tradiţionale în gospodăria ţărănească, se referă Ion Barbu când spune: Dar viul ou, la vârf cu plod, / Făcut e să-l privim la soare! şi Un ou cu plod / Îşi vreau plocon, acum de Paşte: / Îl urcă-în soare şi cunoaşte!. Numai că poetul transformă acest gest şi această realitate banală într-o icoană, într-un tablou simbolic al cosmogenezei, întrucât crede că mărunte lumi păstrează dogma. Adică, dovada măreţiei dumnezeieşti stă şi în lumile microscopice şi în faptele aparent precare şi irelevante simbolic, dar care au întipărită în ele reflecţia realităţilor spirituale mai presus de mintea umană.
Într-un fapt nesemnificativ, mărunt la prima vedere, poetul descoperă o hermeneutică universală exemplară. În „oglinda” oului fecund, făcut transparent de lumina soarelui, Ion Barbu a făcut lectura simbolică a unor evenimente primordiale, asupra cărora ne atrage atenţia încă din începutul poziei, întrucât motto-ul său este Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor [cf. Fac. 1, 2].
Şi nu doar motto-ul este lămuritor, căci poetul ne interpretează negru pe alb sensurile mistice ale poeziei sale: Să vezi, la bolţi, pe Sfântul Duh / Veghind vii ape fără stuh, / Acest ou-simbol ţi-l aduc, / Om şters, uituc. Aşa cum oul este viu şi poartă în sine plodul, după cum se poate vedea în lumina soarelui, aşa apele începutului lumii erau vii, în prezenţa şi sub purtarea pe deasupra lor a Duhului Sfânt, purtare pe care Sfântul Vasile cel Mare, în comentariul la Hexaemeron, o asemăna, în virtutea etimologiei ebraice şi siriace a cuvântului, cu felul în care stă cloşca pe cuib.
Faptul că întregul cosmos şi toate cele ce îl alcătuiesc poate fi lecturat, în cheie simbolico-mistică, pentru înţelegerea unor realităţi duhovniceşti aflate mai presus de receptarea umană imediată, nu este nicio noutate pentru gândirea creştină, ci dimpotrivă, este o tradiţie ortodoxă transmisă prin literatura noastră veche până la paşoptişti, la Eminescu şi iată că şi literaturii moderne.
Icoana simbolică a oului fecund provoacă aşadar omului anamneza. Prin urmare, omul cunoaşte, are în conştiinţa sa îndreptarul cu privire la adevărul despre apariţia lumii, despre naşterea universului şi nu are nevoie de dovezi peste dovezi ca să se convingă, numai că… a uitat adevărul. Această uitare o regăsim şi în nuvelele lui Eminescu şi, mai târziu, în cele ale lui Mircea Eliade. Omul profan, al lumii secularizate, şi-a uitat originile, a uitat de viaţa spirituală şi trăieşte revelaţia sacrului ca pe o amintire.
Acest fapt dovedeşte că, în om, conştiinţa sfinţeniei şi a prezenţei în lume a Dumnezeului Creator a toate, este parte integrantă a fiinţei lui, chiar şi atunci când vrea să o renege. Ion Barbu aduce în atenţie icoana acestui ou ca simbol pentru rememorarea timpului cosmic auroral, într-un moment cu semnificaţii religioase adânci: în ziua de Paşte, ziua în care Ortodoxia sărbătoreşte Învierea lui Hristos şi recrearea sau restaurarea lumii.
Pentru a trezi conştiinţele adormite, poetul propune contemplarea oului viu şi cu plod, pentru omul fără saţ şi nerod şi pentru acest trist norod neteologizat, needucat din punct de vedere teologic, care nu înţelege decât să se înfrupte din oul roşu de Paşte, fără a-l interesa să cunoască sensurile dogmatice profunde ale evenimentului pe care îl trăieşte ritualic doar la nivel superficial.
Altfel spus, Ion Barbu aduce în prim plan o soluţie simbolică pentru trezirea conştiinţelor adormite, pentru ca cei angajaţi în celebrarea pascală să simtă harul creator al Duhului Sfânt în ziua de Paşte, să contemple cu ochii minţii crearea lumii şi Jertfa Domnului pentru restaurarea ei, nu să comemoreze Învierea doar împlinindu-şi saţiul. Oul nu este pentru pofta lor culinară, ci este o icoană a creaţiei, a vieţii şi a morţii şi a învierii.
Poetul ne prezintă viaţa care ia naştere şi se dezvoltă în ou ca simbolizând parcursul întregii existenţe umane şi cosmice – prin metafora oului-ceas – , ca o panoramă a vieţii la scară redusă:
Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben, necesar…
A morţii frunte-acolo-i toată.
În gălbenuş,
Să roadă spornicul albuş,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.
Oul este prezentat ca un microcosmos, care, în ciuda gingăşiei scoase în evidenţă cu atenţie de poet, reproduce întocmai mecanismele şi sensul de evoluţie al vieţii la nivel macrocosmic. Fascinaţia pentru microcosmos şi pentru lumile mărunte au manifestat-o însă şi alţi poeţi în literatura noastră: Eminescu (finalul poemului Călin…, Cugetările sărmanului Dionis, etc.), Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu.
Îndemnul final al poetului de a nu consuma oul şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-în pacea-întâie-a lui , precum şi ultimele două versuri – Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul – , au determinat o parte din exegeza literară să considere, în mod eronat, credem noi, că Ion Barbu valorizează increatul mai mult decât creatul. Însă nu reiese de nicăieri că poetul pune semnul egal între nefiinţă sau increat şi nunta, începutul pe care le consideră sfinte.
Ceea ce afirmă el este că timpul (ceasornicul , durata) presupune o degradare, o alterare treptată a omului şi a lumii, care duce inexorabil la moarte. Moarte care provoacă inevitabil frică şi durere. Însă aceasta este condiţia omului şi a universului de la căderea din Rai încoace a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva şi poetul nu exprimă nimic contrar faţă de dogma ortodoxă, pe care, dintru început, aşa cum ne avertizează motto-ul, îşi propune să o ilustreze prin poezia sa.
Înţelegând versurile ad litteram, nu e nimic neortodox în exprimarea lui Ion Barbu: Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul. Faptul că făcutul e vinovat nu presupune în mod necesar că e vinovat gestul de a face, de a crea şi nici că e mai bun nefăcătul. Pentru cugetarea ortodoxă, poetul nu face decât să afirme sfinţenia timpului auroral, a momentelor originare şi vinovăţia făcutului care a ajuns la degradare nu prin simplul fapt că a fost făcut, ci prin voinţă proprie, prin voinţa rea a omului care a atras după sine întreg universul material în căderea sa.
Poetul denumeşte ca sfântă şi exaltă, în mod precis, nu increatul, ci o etapă din istoria creaţiei şi anume pe cea incipientă, când Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor, imprimându-le putere de viaţă. Când lumea era deja creată, deşi doar în parte, iar cealaltă parte era cuprinsă în apele gestante pe care Barbu le numeşte ape vii.
Reproşul poetului se adresează nu făcutului pur şi simplu, ci răutăţii, gândului care e pahar cu otravă (cum afirma în poemul Riga Crypto…), neroziei, uitării, care fac făcutul să fie vinovat.
Ni se pare că Şerban Cioculescu greşea când încerca să-l asimileze pe Barbu cu poezia lui Blaga, Pillat sau Maniu, dar vedea bine lucrurile atunci când vorbea despre „crezul religios transparent” al lui Ion Barbu[1]. Poetul a rejectat o afiliere la curentul gândirist şi la felul în care era concepută, în epocă, poezia ortodoxă, fapt care nu ne miră prea mult.
Nici noi nu l-am integra în mişcarea de la Gândirea, nici nu considerăm că acest curent reprezintă unicul mod de a reproduce Ortodoxia în artă, şi nici că toate demersurile literare ale gândiriştilor erau corecte din punct de vedere teologic şi dogmatic. Chiar dintr-o perspectivă teologică ortodoxă, avem a aduce câteva reproşuri lui Nichifor Crainic şi Gândirii. Destule viziuni literare şi artistice, considerate de gândirişti ca ortodoxe, reprezintă de fapt deviaţii şi distorsionări ale mesajului dogmatic şi iconografic ortodox. Mai pe larg, poate vom avea ocazia să discutăm altădată.
Dar nici nu credem că trebuie să descoperim în teoretizările şi încercările de clarificări literare ale lui Barbu o dogmatică ortodoxă, ca să acceptăm că o parte din versurile sale pot fi decodificate prin apelul la teologia mistică ortodoxă şi la tradiţia isihastă de veacuri a culturii româneşti.
În acest punct, facem precizarea că articolele teoretice ale poetului au cel puţin savoare mistică, denotă un interes religios-mistic, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nu de puţine ori, în cazul poeţilor noştri moderni, teoretizările susţin altceva decât ajunge să fie poezia însăşi. Există discrepanţe şi chiar contraziceri evidente între multe idei susţinute în studiile şi articolele lor teoretice de către poeţi ca Macedonski, Blaga sau Barbu şi ceea ce este poezia lor. Şi chiar dacă n-am interpreta poezia lui Barbu în sens ortodox, ea tot nu ni se pare că ilustrează teoretizările literare ale acestuia.
[1] Cf. Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p.232.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
A se vedea primul şi al doilea articol pe această temă.
