Naşterea cuvintelor

partas

24. o4. 1996

Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească.

***

C. N. spune că M. Eminescu  era de părere, că partea intraductibilă a limbii române e moştenită de la moşi-strămoşi şi că aceasta este a doua comoară a limbii româneşti.

*

Remarcă constructul eminescian: destul-mi-i.

*

Un cuvânt îşi ia libertatea de a se schimba pentru că cuvântul n-are astâmpăr, spunea Noica.

Însă adevărul e acela că oamenii se schimbă şi au nevoie de sensuri noi ale cuvintelor şi nu limba. Omul se specializează, se amplifică interior şi forţează cuvintele să se nască, să se renască, să se diversifice, să se redefinească, pe măsura schimbărilor din viaţa sa.

*

Ispita cuvântului este aceea de-a umple, cu bogăţia lui, toată matca unui gând şi, până la urmă, de-a sări din matcă.

*

Uneori nu avem destule gânduri pentru cuvinte.

*

Rima poate naşte cuvinte, spune N. Noica.

D. Streinu: E adevărat! Am fost de multe ori constrâns –  ca orice poet care simte nevoia presantă de adevăr în fiecare vers –  să lungesc sau să scurtez cuvinte, să schimb forma unui cuvânt pentru ca să iasă o rimă, care altfel nu putea să iasă, decât numai printr-o cioplire a cuvântului sau printr-o inventare de cuvânt.

Rima naşte cuvânt dacă exprimă viaţa  poetului, dacă îl exprimă pe el la modul profund şi nu dacă caută, cu obstinaţie,  contribuţii la inventica lingvistică.

Inventica se arată foarte searbădă, pentru că e o sforţare sterilă. Însă, când vine vorba de a exprima adevăruri prin forţarea lexicului sau prin inventarea de cuvinte…atunci inventismul lingvistic are toată forţa sa, fiindcă demonstrează că e un rezultat declanşat de vitalitatea experienţei şi nu un experiment de laborator.

*

Gândirea ţine de bioritmurile fiinţei noastre. [ Pr. Dorin Picioruş: Gândirea ţine şi de bioritmurile vieţii noastre, dar şi de experienţe care depăşesc mundanitatea.

Pentru un trăitor şi un teolog ortodox gândirea  unui om nu e numai produsul culturii şi al societăţii, ci, în mod determinant, gândirea e produsul continuu al întâlnirii noastre cu viaţa lui Dumnezeu sau al comuniunii noastre cu El.

De aceea lăudăm pe Sfinţi şi pe oamenii duhovniceşti tocmai pentru că au avut mintea luminată de Dumnezeu, plină de har, plină de viaţa lui Dumnezeu, care vine de la El şi care nu e o realitate mundană, din această lume, dar care e fundamentul creaţional al  vieţii acestei lumi.

De aceea noi vorbim despre o minte care gândeşte eclesial/bisericeşte, ca despre adevărata minte. Adevărata minte e cea teologică, cea care vede taina profundă a lumii, care vede lumea şi pe om în relaţie continuă cu Dumnezeu şi pe Dumnezeu în viaţa lumii fără întrerupere.

Capacitatea gândirii se formează, bineînţeles, pe măsura înaintării în vârstă, însă gândirea nu se confundă cu cogniţia creierului şi nici cu capacitatea  de asimilare a cunoştinţe multiple, înmagazinate mai mult sau mai puţin selectiv.

Gândirea luminată e o realitate paradoxală, pentru că depăşeşte liniaritatea umană  datorită întâlnirii noastre, prin pocăinţă şi o viaţă curată, cu harul dumnezeiesc al Prea Sfintei Treimi. ]

*

Poetul poate însănătoşi lumea.

*

Rima este o eternă reîntoarcere dar nu la aceeaşi realitate.

*

Rima aduce magia necunoscutului în cunoscut.

*

Din prisosurile cuvântului gol se naşte poezia. Potrivirea cuvintelor este cununia dar şi disoluţia lor.

*

Cerc = ispită – zidul ce frânge trupul Anei, soţia lui Manole.

*

Pentru C. Noica verbul a ispiti însemna: 1.  a încerca să pătrunzi ceva; 2. a  constata; 3. a observa  strădania, sforţarea, lucrarea cuiva; 4. a observa cutezanţa, înfruntarea lucrurilor şi a oamenilor; 5. a pune pe altul la încercare; 6. a ademeni spre rău.

Din punct de vedere teologic însă ispita/cercarea e în primul rând examinarea din partea lui Dumnezeu a fidelităţii/ a iubirii noastre statornice faţă de El.

Dumnezeu îngăduie ca să fim enervaţi de demoni, să fim cuprinşi de griji, nevoi, asaltaţi de ispite şi duşmani pentru ca să trăim continuu într-o strigare continuă spre El.

Ispita, din punct de vedere ortodox şi văzută din punctul de vedere al lui Dumnezeu, e o lămurire de sine a omului. Dumnezeu ne ispiteşte/ ne încearcă pentru ca să ne arate cum arătăm noi fără El şi cum arată nevoia presantă de comuniune cu El.

Ispita aduce pricepere şi creştere în bărbăţia duhovnicească, maturizare duhovnicească şi nu relaxare sau disoluţie interioară.

În rugăciunea Tatăl nostru însă avem de-a face cu o cerere de nelăsare a noastră în ispitire peste puterile noastre. Dumnezeu îngăduie să fim munciţi de demoni pentru ca să ne trezim din păcat, să devenim lucizi, prea lucizi în ceea ce priveşte viaţa noastră.

Greutatea vieţii e o palmă peste obraz, e o aruncare în zăpadă pentru ca să te trezeşti. Însă noi ne rugăm să nu fim lăsaţi în mâinile demonilor şi când ne trezim cumva, într-un anume procent, pentru că altfel nu am mai avea niciun curaj în a ne schimba.

Când vine primăvara pocăinţei şi când sufletul nostru se dezgheaţă spre a simţi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu atunci ne trebuie linişte…De aceea…nu ne duce/nu ne lăsa pe noi într-o stare de ispită/ încordare perpetuă, care să ne abrutizeze, ci dă-ne să ne schimbăm în bine!

*

Un gând de-al nostru poate repovesti lumea.

*

În folclorul românesc dragostea este o fiinţă şi la fel şi norocul.

*

Un lucru bine închipuit poate căpăta întruchipare, dacă nu reprezintă chiar presimţirea unei întruchipări ce stă să vină.

*

Un cuvânt bine gândit poate reeduca lumea.

*

Pr. Dorin Picioruş : Ceea ce este enervant la filosofi în general – şi asta mă enervează şi la C. Noica –  e reducerea omului la mintea lui, ca şi când omul nu ar fi şi voinţă şi sentimente şi necesităţi fiziologice dar şi doruri care depăşesc mintea şi ţin de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Exaltarea cuvintelor la Noica ţine de această reducţie: cuvântul e produsul minţii. Însă cuvântul e produs de întregul om şi nu numai de minte. Nevoia de cuvânt e o nevoie a întregului om şi nu numai a minţii!

Omul în integralitatea sa are nevoie de cuvinte prin care să îşi exprime totalitatea experienţelor sale. Noi  ne exprimăm în cuvinte şi sentimentele elevate dar şi pe cele jegoase, experienţele sublime dar şi pe cele obscene.

Tocmai de aceea nu numai mintea creează cuvintele ci omul în integralitatea sa le dă forţa de a-l exprima dar de a exprima şi ceea ce depăşeşte omul şi ţine de viaţa noastră cu Dumnezeu.

Ajustarea omului pentru ca să devină minte gânditoare înseamnă o reîntoarcere la teologia păgână grecească, unde omul era o minte venită din cer, care locuia un trup ce nu conta mai deloc pentru minte.

Teologia ortodoxă nu reduce pe om la minte, ci îl vede pe om ca pe un întreg care intră în relaţie cu Dumnezeu şi cu societatea umană, pentru ca să se împlinească personal.

Acolo unde se forţează lucrurile şi unde omul e văzut, exclusiv, numai ca o maşină de gândit înregistrăm mari dereglări la nivelul vieţii personale dar şi al grupului social.

*

Iscusinţa gândului poetic este aceea de a face să fie, pentru o clipă, imposibilul.

*

Metafora = strămutare

*

Uitarea nu e de fiinţă ci de limbă.

*

Brâncuşi a sculptat infinitive lungi. El a sculptat germinarea, aşa cum a sculptat adormirea, înălţarea şi, peste tot, desăvârşirea, ca o neîncetată mângâiere a formelor.

Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea.

Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci un proces fără capăt, o sărutare.

Pe Domnişoara Pogany a tradus-o într-un infinitiv lung. Nu se poate sfârşi cu nimic, pentru că sfârşitul însuşi e desăvârşire.

Foamea, frica, erosul, toate sunt întâi de toate infinitive lungi. Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului: tăcerea.

Brâncuşi a sculptat cea mai lungă tăcere, pe : a tăcea – tăcere.

În faţa Mesii tăcerii spui doar: Stai şi vezi!

*

Poţi foarte bine să înţelegi dar să nu te lămureşti.  [ Pr. Dorin Picioruş: E unul dintre cele mai profunde adevăruri ale cărţii lui Noica. Sunt foarte mulţi oameni deştepţi, dar nu şi luminaţi, înduhovniciţi, îndumnezeiţi.

Înţelegerea ţine de cunoaştere, pe când lămurirea ţine de luminarea dumnezeiască. Oricine s-a lămurit, oricine s-a clarificat…ştie şi simte ce trebuie să facă pentru ca să se înduhovnicească, nu numai ce trebuie să facă, pentru ca fie o magazie de cunoştinţe şi mai încăpătoare.

Acumularea de date produce înţelegeri, mai multe sau mai puţine, mai profunde sau nu prea profunde…Numai că lămurirea se produce când accepţi că clarificarea de sine e un dar de sus, de la Dumnezeu, pentru că e început şi continuare a relaţiei tale cu El.

Nu am văzut oameni lămuriţi, oameni care să ştie cine sunt şi ce trebuie să facă…care să fie în afara relaţiei vii cu Dumnezeu].

*

Orice iubire înseamnă inventarea fiinţei iubite. [ Dorin Streinu: Orice iubire înseamnă luarea reală, autentică, profundă, paradoxală de contact cu adevărurile profunde ale fiinţei iubite.

Iubirea nu inventează fiinţa iubitei, ci o află. Dacă ar inventa-o înseamnă că iubirea e o ancorare în ficţiune şi că, de fapt, nu avem de-a face cu o iubită ci cu o fata morgana. Însă iubire e o adăstare, o oprire  în relaţie, în comuniune.

Iubirea face paşi siguri, reali, în înţelegerea persoanei iubitei. Îmi repugnă orice idee de artificialitate inclusă  în relaţia de iubire şi de cunoaştere reciprocă.

*

O limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit.

*

1 2