Scrisul unei nopţi de iarnă despre o zi de vară
25. 03. 1996.
Lev Şestov era foarte citit, citat şi folosit drept sursă de inspiraţie în anii 1920-1930, mai ales în mediile trăirismului şi ale spiritualismului. Cioran, de exemplu, îl citea mult în acea perioadă. Un alt poet entuziasmat de Şestov era Fundoianu.
Cartea lui de căpetenie: Revelaţiile morţii.
Şestov avea următoarea metodă de a scrie: pleca de la un citat ca de la un simplu pretext, la care se raporta în mod recurent. El urmărea să scoată concluzii neaşteptate din citatul motto pe baza căruia îşi construia scriitura.
Nu îl interesa ce a spus autorul în fraza pe care o lua drept temelie a scrierii, ci era interesat…de ce ar fi putut spune, de presupuse cripticităţi ale frazei.
L-au citat în opera lor Blaga, Eliade, Nae Ionescu, Sebastian, Cioran, Eugen Ionescu.
Şestov a fost un filosof rus, despre care Boris de Schloezer spunea că e neîncadrabil în istoria filosofiei, aidoma lui Pascal, Kierkegaard sau Nietzsche.
Considera drept cea mai absurdă afirmaţie, afirmaţia lui Hegel, cum că „tot ceea ce e real este şi raţional” şi reciproca ei. El a cercetat pe Spinoza şi pe Hegel numai pentru ca să le combată afirmaţiile.
Pe Şestov îl interesa particularul, excepţionalul, inexplicabilul…până la sensul etimologic al cuvintelor.
Prin alegerea textelor din diferiţi autori, în urma comentariilor sale, rezultau afirmaţii care nu aveau nimic de-a face cu autorii ca atare. El îşi urmărea gândurile proprii, ridiculizând, în fapt, tot ceea ce alţii scriau.
El a luptat împotriva moralei imperativului categoric, împotriva puterii absolute a raţiunii, împotriva imaginii armoniei şi a ordinii obiective a realităţii şi împotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui.
*
Pentru eseul său la filosofia lui Pascal, intitulat Noaptea din Grădina Ghetsimani, Şestov îşi construieşte toată disertaţia pe motoul pascalian: „Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii: nu trebuie să dormim tot acest timp”.
Eseul său ajunge la concluzii foarte aberante din punct de vedere teologic…însă eu l-am privit doar ca expresie amplă a perfidiei cu care îi demitiza pe filosofii dinaintea lui.
Vom cita din acest eseu. [Pascal a trăit 39 de ani].
„Pentru a găsi adevărul trebuie să te eliberezi de ceea ce oamenii consideră de obicei ca fiind adevăr„.
Cum te poţi dispensa însă de ceea ce nu ştii dacă e adevăr sau falsitate? Dispensarea apriorică de ceea ce crezi că e adevăr înseamnă să nu crezi în nimic.
Demersul său pervers e acela al demitizării strict-subiectiviste, al demitizării care merge după sloganul: aşa cred eu că e bine.
*
„Lumea judecă o mulţime de lucruri pentru că se află în ignoranţă naturală, care este adevărata înţelepciune a omului”.
Ce înseamnă însă natural? Părintele profesor Dumitru Popescu îmi atrăgea atenţia astăzi asupra faptului, că în teologia romano-catolică se vorbeşte despre natural/ despre naturalitate umană…pentru ca să desemneze, în mod nefast…starea omului originar.
Şi dacă omul e gândit ca natural şi naturalul uman înseamnă un om care are în sine patima în mod organic şi numai harul era cel care o făcea să nu se manifeste în primul om, dar Adam era tot la fel de păcătos ca şi noi dacă nu ar fi avut harul în fiinţa sa, atunci înţelegem de ce romano-catolicismul crede că supranaturalul= harul iar naturalul = omul dintotdeauna, care este identic cu cel din teoria evoluţionistă.
Astfel, dacă omul e plin de ignoranţă/ prostie în mod natural şi această naturaleţe e gândită drept starea firească a omului dintotdeauna atunci pentru Şestov omul e un animal prost, pentru că el e şi pătimaş şi, în acelaşi timp, plin de ignoranţă.
Însă, separi harul de om în mod fundamental, organic, dacă nu îl vezi pe om ca zidit dintru început de către Dumnezeu ca plin de har. Dacă omul ar fi fost făcut în mod primar ca un animal neştiutor şi asta ar fi fost naturaleţea umană: animalitatea, atunci ar fi fost un lucru pervers ca să îi cerem omului să fie moral sau sfânt sau sfinţenia ar fi fost imposibilă la nivel uman.
Însă, pentru că omul a fost creat plin de har de către Dumnezeu, cu posibilitatea de a creşte în sfinţenie şi cunoaştere în relaţia cu Dumnezeu tocmai păcatul a adus prostia în om, perversitatea, patima animalică/iraţională/alogică.
Ceea ce noi am numi om natural…nu există în realitate, pentru că omul nu a fost creat de către natură, ci el e creaţia lui Dumnezeu şi nu poate exista fără Dumnezeu.
*
„Adevărul nu este util, ci dăunător”. O altă persiflare a importanţei capitale a adevărului în viaţa noastră.
Adevărul este, în mod determinant, mântuitor la nivel existenţial. Adevărurile dumnezeieşti şi adevărurile experienţei umane – care sunt tot rodul luminării lui Dumnezeu – nu sunt utile în primul rând ci mântuitoare, pentru ca devenim, prin ele, oameni proprii relaţiei cu Dumnezeu.
Adevărul nu se vinde, ci se mărturiseşte spre mântuire! Utilitatea e un mijloc şi nu un scop în sine.
*
Şestov considera că nu trebuie să căutăm nici siguranţă şi nici fermitate în credinţă.
Dar credinţa nu poate exista fără nădejde, adică fără siguranţă, şi nici fără adevăr, adică fără fermitate.
Nădejdea noastră e plină de adevăr, de adevărul revelat de către Dumnezeu, pentru că nu aşteptăm o veşnicie fără indicii, fără culoare, ci o veşnicie în care continuăm să ne adâncim în relaţia de iubire şi de adevăr pe care o avem cu Dumnezeu încă de acum.
Noi aşteptăm ca adevărurile lui Dumnezeu să se concretizeze din ce în ce mai mult până când devin banchet continuu, cină veşnică cu El, comuniune eternă.
*
„Nu-i aprob decât pe cei care caută gemând”. Suferinţa însă are drept finalitate curăţia. Asceza ortodoxă nu este o persecutare nebună a trupului şi a minţii noastre care nu are niciun sens în afară de flagelarea, chinuirea lor…
Sensul ascezei ortodoxe [ rugăciune, post, curăţie, slujbe etc.] e acela de a ne umple de harul lui Dumnezeu, care ne aduce înţelegeri dumnezeieşti, pe de o parte, iar, pe de altă parte, curăţie duhovnicească în fiinţa noastră.
Harul lui Dumnezeu ne luminează mintea, ne-o face străvăzătoare, ne face să despărţim adevărul de minciună şi ne umple de doruri dumnezeieşti spre curăţie, reculegere, liniştire, rugăciune continuă.
Suferinţa nu e adusă numai de eforturi de creaţie, ci şi de patimi diverse sau de încumetări care ne întrec puterile.
*
Şestov este impostorul de profesie în domeniul cugetării. El ştie întotdeauna să spună neadevărurile sale ca adevăruri ale altuia. El critică pe altul fără ca să scrie vreodată despre sine. El nu se lasă criticat…în timp ce distruge totul în jur.
*
Abatele Boileau spunea despre Pascal: „Acest mare spirit credea mereu că vede un abis în partea sa stângă şi punea acolo un scaun pentru a se linişti”.
*
„A ieşi din mediocritate înseamnă să ieşi din umanitate”. Cum să ieşi din umanitate…dacă umanitatea e însăşi modul tău de a fi? Ce devii…dacă nu rămâi om?!!
Însă înţeleg foarte bine ce vrea să spună, pentru că merge pe ideea fantastică a realităţii interioare a omului de geniu, care ar fi ceva mai presus…de om. Însă geniul nu e o fiinţă mai presus de om…în sensul că ar fi o zeitate sau o fiinţă extraterestră întrupată, ci un om care trăieşte la parametri mult mai intensivi viaţa şi o exprimă într-un mod personal.
Din cauza neînţelegerii reale a ceea ce este un om de geniu – un om care se ia în serios în mod permanent – critica literară e plină de mitologii care mai de care mai hilare.
Mitul supraomului se înscrie în logica nefastă a supranaturalului romano-catolic. Pentru că romano-catolicul nu poate înţelege îndumnezeirea ca transfigurare a umanului prin harul Prea Sfintei Treimi el înţelege supranaturalul ca o realitate care nu are nimic de-a face cu naturalul şi care o învăluie numai în momente extraordinare.
*
