A doua faţă
Cf. sursa.
Zi: 18 decembrie 2008
VII. Exemplificări şi comentarii pe marginea confesiunilor extatice
1. De la afirmaţii experenţiale la fundamentări extatice
Prelegerea de faţă este una de fundamentare, pe baza unor exemple concrete ale Tradiţiei ortodoxe, a conţinutului interior al extazului. Fundamentăm afirmaţiile noastre anterioare, pe de o parte iar, pe de altă parte, aducem în discuţie noi falduri ale experienţei duhovniceşti, de care vom avea nevoie în prelegerile următoare.
E o prelegere de tranziţie, o prelegere care comută centrul de atenţie de la afirmaţiile cu legătură interioară de până acum, care puteau fi suspectate, de un anumit număr de oameni, de subiectivism, la exemplificări detectabile pas cu pas, pentru că acum comentăm fiecare frază a unor confesiuni extatice concrete.
Şi, cei care au avut cumva reticenţă faţă de afirmaţiile noastre anterioare pe marginea temei luată în discuţie, vor observa, cum ele se regăsesc, întru totul, în textele de fundamentare pe care le aducem.
2. Exemplificări şi comentarii extatice
2. 1. Vederea Domnului ca Arhiereu şi confirmarea experienţei extatice şi a scriiturii duhovniceşti
Prima exemplificare este cf. [Sfânt] isihast anonim, Vedere duhovnicească, trad. din lb. gr. de Pr. Conf. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 255-263.
[viddler id=64923ef0&w=437&h=370]
2. 2. Vederea extatică şi înşelarea demonică. Despre înţelegerea de sine, reciprocă, a doi oameni Sfinţi.
*** Filocalia românească, vol. 8, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 541-545.
[viddler id=cdab54ad&w=437&h=370]
2. 3. Convorbind în lumina lui Dumnezeu despre tainele vieţii mistice ortodoxe
*** Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov, trad. de Arhim. Paulin Lecca, Ed. Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p. 178-184.
[viddler id=fc362b29&w=437&h=370 ]
2. 4. Orbul şi vederea inimii
*** Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus [adică Pelerinul rus], trad. din lb. rusă de Arhim. Paulin Lecca, ed. a II-a, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 95-98.
[viddler id=59c427d2&w=437&h=370]
3. Concluziile reieşite din textele aprofundate
Nu încercăm acum să fim exhaustivi, dar precizăm unele dintre ideile care au reieşit în urma comentariului nostru:
1. Vederile extatice sunt reale şi se primesc ca daruri ale lui Dumnezeu în cadrul relaţiei noastre profunde cu Dumnezeul treimic, ca membrii ai Bisericii Ortodoxe, singura Biserică a lui Hristos.
2. Vederile extatice sunt iconomii preasfinte ale Treimii cu noi, coborâri ale luminii dumnezeieşti la noi, în fiinţa noastră, prin care Dumnezeul treimic ne ridică la comuniunea cu Sine şi, numai prin lumina necreată a lui Dumnezeu noi putem vedea lucruri mai presus de orice închipuire, lucruri pe care le vedem în lumina Sa.
3. Există o diferenţă abisală între reala vedere extatică şi nălucirea demonică. Urmările pe care le produce extazul sunt diametral opuse celor care ne parvin prin influenţă demonică, lucru pe care îl vom aprofunda în prelegerea următoare.
4. Mai presus de toate, am observat că vederea extatică e o urmare a unei vieţi sfinte şi nu a duplicităţii, că cei care cunosc realitatea vederii extatice pot vorbi despre ea şi că semnul distinctiv al omului duhovnicesc e tocmai experienţa extatică majoră şi puterea duhovnicească de a diferenţia adevărul experienţei extatice de înşelările demonice.
Gustul stupefacţiei
Trăim într-o lume şi-ntr-o ţară paradoxală. La noi protosinghelii devin ziarişti, actorii teologi, pirandele politicieni şi profitorii directori de conştiinţă. Se merge pe ideea: muncă puţină şi cât mai multă prefăcătorie.
Ceea ce mă stupefiază însă – şi asta mă arată că încă mai am naivitatea să cred că oamenii sunt ceea ce spun că sunt – e că nu se sinchisesc că sunt văzuţi. Totul se face în amiaza mare.
Însă, ca şi când lucrurile nu ar fi prea clare, se pare că doar foarte puţini…văd ceea ce se întâmplă. Majoritatea e legată la ochi şi numai minoritatea mai are gust pentru stupefacţie, pentru a se ului la asemenea nereguli personale sau sociale.
Pot banii să îţi crească nesimţirea până la a te descărca de orice bun simţ? Se pare că da. Se poate minţi la nesfârşit, fără nicio urmare şi, chiar fără nicio părere de rău? Se pare că da.
Se pare că sunt cumva înapoiat în domeniul duplicităţii, al şmecheriei profitabile, că sunt revolut, dacă mai cred, că cineva mai ţine cont de credinţă, de ruşine, de umanitate în România, când vine vorba să storci ceva bani de la cineva sau să ocupi un post de conducere sau să primeşti un salariu.
Trebuie să învăţ ceva capital din lecţia duplicităţii: nimic nu e ceea ce pare. Sunt constrâns să mă tem de orice faţă zâmbitoare, de orice telefon amiabil, de orice mână parfumată. De ce? Pentru că oamenii sunt duplicitari, pentru că sunt răi, pentru că sunt corupţi.
De ce? Pentru că şi ăia care par frumoşi, duhovniceşti, sfinţi…sunt de fapt găunoşi, teribil de înfumuraţi şi de resentimentari. România duplicitară…te învaţă să te temi şi de propria ta umbră. Te învaţă să fii şi tu însuţi un animal pervers, care e sociabil…tocmai pentru că e veninos sau…criminal de rapid.
Ce îmi iese însă dacă devin… pervers? Mă gândesc asta din perspectiva unui om care vrea să se umple, pe fiecare zi, de pace dumnezeiască şi de iubire de oameni. Dacă aş fi vandabil şi ipocrit şi un om teribil de nesimţit…aş fi cooptat imediat în găşti, aş fi publicabil între articole şi cărţi ipocrite, aş fi elogiat la scenă deschisă.
De ce nu se petrece acest lucru? Pentru că eu muncesc în credinţă şi în frică de Dumnezeu…iar alţii muncesc de ochii lumii şi de dragul buzunarului. Eu aştept ca viitorul să judece între mine şi alţii – şi viitorul e foarte drept cu oamenii, cu toţi oamenii! – , pe când alţii doresc totul acum, când ochii îţi sunt inundaţi de praful multor vorbe goale.
Orice ai face…pentru că oamenii sunt orbi, nu te văd. Poate că trebuie să mă fac actor ca să fiu teolog. Sau poate că trebuie să mă fac ziarist sau vorbitor în gol…pentru ca să fiu teolog. Eu vreau să fiu din ce în ce mai mult teolog, adică ceea ce sunt, după cum vreau să devin din ce în ce mai mult ortodox, ceea ce sunt şi tot mai mult om, ceea ce sunt.
Şi nu numai că vreau…dar şi simt cum devin, pe fiecare zi, ceea ce Dumnezeu vrea să fiu. Simt şi devin ceea ce vreau să devin. Oare pot să spun aceste lucruri?! Da, pot să le spun. Pot să le spun…pentru că nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt.
Nu vreau să devin actor…pentru că am scris teatru pentru posibili actori. Nu vreau să fiu ziarist…pentru că îmi e foarte uşor să fiu ziarist, mai ales acum, când ziarist înseamnă, de fapt…om care descrie ceea ce pare că vede sau ceea ce pare că înţelege.
Nu vreau să mai fiu poet, nici orator, nici pamfletar…pentru că am fost din plin. Vreau să fiu un teolog ortodox autentic, care e una cu ceea ce scrie şi nu îşi bate joc de sfinţenia teologilor dinaintea lui. Vreau să fiu şi voi fii, cu harul lui Dumnezeu! Din ce în ce mai mult…pentru că zilnic mă consum pentru a întrupa teologia Tradiţiei Bisericii.
Însă, când încerc să fac asta…am un gust dezvoltat al stupefacţiei, adică al uluirii. Mă uluieşte nesimţirea, prostituarea morală, câinoşenia…oricare ar fi acela în care o văd. Şi chiar dacă scriu sau nu scriu despre ea…asta mă terifiează, pentru că mă stupefiază.
Aş fi vrut să ştiu ceea ce simţiţi şi dv…. însă ştiu că vorbiţi în limba tăcerii. Dv., cititorii noştri, vorbiţi numai prin semne, probabil de când teologii…au început să fie recrutaţi dintre actori. Teologia însă, ca şi comunicarea, se face prin vorbe.
Vorbele spun despre interiorul omului. Şi nu mă îndoiesc că nu aţi simţit interiorul nostru. Însă, pe măsură ce ne simţiţi mai mult, paradoxal, simţim că oamenii se satanizează şi mai mult în jurul nostru. Tac, se schimbă la faţă când ne văd…şi, după ce ne citesc, după ce ne copie şi ne învaţă pe de rost cuvintele…ne spun că nu au auzit niciodată de noi.
Însă veţi auzi din ce în ce mai mult despre noi. Şi noi vom ştii tot mai multe despre dv., şi vom scrie despre ceea ce simţim în fiinţa dv. tăcută sau suduitoare. Vom scrie… atent. Nu ne lipseşte atenţia! Teologul e omul atenţiei, al sfielii şi al omeniei profunde. Acolo unde nu vedem omenie, zâmbet frumos, ci numai acreală şi ascundere…ştim că nu avem ortodocşi autentici…ci impostori.
Ţara unde puţini sunt ceea ce spun că sunt…e o ţară cu un trecut glorios. Vreau ca să trăiesc un prezent în care să nu îmi fie ruşine, în conştiinţa mea…că nu sunt duplicitar.