viitorul-e-intotdeauna-sincer-cu-toti

Trăim într-o lume şi-ntr-o ţară paradoxală. La noi protosinghelii devin ziarişti, actorii teologi, pirandele politicieni şi profitorii directori de conştiinţă. Se merge pe ideea: muncă puţină şi cât mai multă prefăcătorie.

Ceea ce mă stupefiază însă – şi asta mă arată că încă mai am naivitatea să cred că oamenii sunt ceea ce spun că sunt –  e că nu se sinchisesc că sunt văzuţi. Totul se face în amiaza mare.

Însă, ca şi când lucrurile nu ar fi prea clare, se pare că doar foarte puţini…văd ceea ce se întâmplă. Majoritatea e legată la ochi şi numai minoritatea mai are gust pentru stupefacţie, pentru a se ului la asemenea nereguli personale sau sociale.

Pot banii să îţi crească nesimţirea până la a te descărca de orice bun simţ? Se pare că da. Se poate minţi la nesfârşit, fără nicio urmare şi, chiar fără nicio părere de rău? Se pare că da.

Se pare că sunt cumva înapoiat în domeniul duplicităţii, al şmecheriei profitabile, că sunt revolut, dacă mai cred, că cineva mai ţine cont de credinţă, de ruşine, de umanitate în România, când vine vorba să storci ceva bani de la cineva sau să ocupi un post de conducere sau să primeşti un salariu.

Trebuie să învăţ ceva capital din lecţia duplicităţii: nimic nu e ceea ce pare. Sunt constrâns să mă tem de orice faţă zâmbitoare, de orice telefon amiabil, de orice mână parfumată. De ce? Pentru că oamenii sunt duplicitari, pentru că sunt răi, pentru că sunt corupţi.

De ce? Pentru că şi ăia care par frumoşi, duhovniceşti, sfinţi…sunt de fapt găunoşi, teribil de înfumuraţi şi de resentimentari. România duplicitară…te învaţă să te temi şi de propria ta umbră. Te învaţă să fii şi tu însuţi un animal pervers, care e sociabil…tocmai pentru că e veninos sau…criminal de rapid.

Ce îmi iese însă dacă devin… pervers?  Mă gândesc asta din perspectiva unui om care vrea să se umple, pe fiecare zi, de pace dumnezeiască şi de iubire de oameni. Dacă aş fi vandabil şi ipocrit şi un om teribil de nesimţit…aş fi cooptat imediat în găşti, aş fi publicabil între articole şi cărţi ipocrite, aş fi elogiat la scenă deschisă.

De ce nu se petrece acest lucru? Pentru că eu muncesc în credinţă şi în frică de Dumnezeu…iar alţii muncesc de ochii lumii şi de dragul buzunarului. Eu aştept ca viitorul să judece între mine şi alţii – şi viitorul e foarte drept cu oamenii, cu toţi oamenii! – , pe când alţii doresc totul acum, când ochii îţi sunt inundaţi de praful multor vorbe goale.

Orice ai face…pentru că oamenii sunt orbi, nu te văd. Poate că trebuie să mă fac actor ca să fiu teolog. Sau poate că trebuie să mă fac ziarist sau vorbitor în gol…pentru ca să fiu teolog. Eu vreau să fiu din ce în ce mai mult teolog, adică ceea ce sunt, după cum vreau să devin din ce în ce mai mult ortodox, ceea ce sunt şi tot mai mult om, ceea ce sunt.

Şi nu numai că vreau…dar şi simt cum devin, pe fiecare zi, ceea ce Dumnezeu vrea să fiu. Simt şi devin ceea ce vreau să devin. Oare pot să spun aceste lucruri?! Da, pot să le spun. Pot să le spun…pentru că nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt.

Nu vreau să devin actor…pentru că am scris teatru pentru posibili actori. Nu vreau să fiu ziarist…pentru că îmi e foarte uşor să fiu ziarist, mai ales acum, când ziarist înseamnă, de fapt…om care descrie ceea ce pare că vede sau ceea ce pare că înţelege.

Nu vreau să mai fiu poet, nici orator, nici pamfletar…pentru că am fost din plin. Vreau să fiu un teolog ortodox autentic, care e una cu ceea ce scrie şi nu îşi bate joc de sfinţenia teologilor dinaintea lui. Vreau să fiu şi voi fii, cu harul lui Dumnezeu! Din ce în ce mai mult…pentru că zilnic mă consum pentru a întrupa teologia Tradiţiei Bisericii.

Însă, când încerc să fac asta…am un gust dezvoltat al stupefacţiei, adică al uluirii. Mă uluieşte nesimţirea, prostituarea morală, câinoşenia…oricare ar fi acela în care o văd. Şi chiar dacă scriu sau nu scriu despre ea…asta mă terifiează, pentru că mă stupefiază.

Aş fi vrut să ştiu ceea ce simţiţi şi dv…. însă ştiu că vorbiţi în limba tăcerii. Dv., cititorii noştri, vorbiţi numai prin semne, probabil de când teologii…au început să fie recrutaţi dintre actori. Teologia însă, ca şi comunicarea, se face prin vorbe.

Vorbele spun despre interiorul omului. Şi nu mă îndoiesc că nu aţi simţit interiorul nostru. Însă, pe măsură ce ne simţiţi mai mult, paradoxal, simţim că oamenii se satanizează şi mai mult în jurul nostru. Tac, se schimbă la faţă când ne văd…şi, după ce ne citesc, după ce ne copie şi ne învaţă pe de rost cuvintele…ne spun că nu au auzit niciodată de noi.

Însă veţi auzi din ce în ce mai mult despre noi. Şi noi vom ştii tot mai multe despre dv., şi vom scrie despre ceea ce simţim în fiinţa dv. tăcută sau suduitoare. Vom scrie… atent. Nu ne lipseşte atenţia! Teologul e omul atenţiei, al sfielii şi al omeniei profunde. Acolo unde nu vedem omenie, zâmbet frumos, ci numai acreală şi ascundere…ştim că nu avem ortodocşi autentici…ci impostori.

Ţara unde puţini sunt ceea ce spun că sunt…e o ţară cu un trecut glorios. Vreau ca să trăiesc un prezent în care să nu îmi fie ruşine, în conştiinţa mea…că nu sunt duplicitar.

Did you like this? Share it: