Mai puţin sau mai mult eu însumi

mai-presus-de-ochi1

Un sfârşit de an cu multe bucurii şi dezamăgiri deopotrivă, încât nu mai ştii cum de inima îţi rezistă la atâtea incandescenţe contrarii. Un an în care m-am simţit atât de singur uneori, încât am avut impresia că nu există oameni pe această planetă. Dar, deopotrivă, un an în care am trăit minuni fără seamăn, minuni ale lui Dumnezeu negrăite, de care mă înfricoşez să vorbesc şi, la care, oamenii au avut un aport insignifiant.

*

E o mare diferenţă între a nu dori să vorbeşti despre un lucru anume şi a nu dori să vorbeşti deloc despre niciun lucru care te străbate. Unele lucruri sunt atât de dure încât preferi detaşarea de ele pentru o vreme. Eu le scriu şi le las să aştepte. Lucrurile scrise aşteaptă cel mai bine. Nu îmi plac cei care cred că toate se termină… în câteva cuvinte.

*

Am înţeles, şi mai profund, cuvintele goale de sens în acest an. Am înţeles că cuvintele, care nu sunt sprijinite pe adevărul vieţii tale sunt demonic de goale, de devalizate de sens. Şi, cum nu doream să trăiesc cuvinte care mint, care nu spun nimic, atunci cuvintele acestea dezgolite şi maltratate încât să te înfiore, m-au secătuit enorm de… încrederea în oameni.

*

Sunt avid de oameni integri…şi dau, mai mereu, peste avizi de perversitate. Mult timp n-am înţeles de ce. Mai apoi am observat un lucru capital şi anume că: perversul/duplicitarul/ipocritul vrea să te testeze, dacă nu cumva eşti ca el.

El simte că nu ai fi, şi totuşi…se îndoieşte. De aceea sunt o momeală pentru impostorii care vor certitudini negre…şi eu le dau certitudini albe, adică faptul că s-au înşelat în ceea ce mă priveşte.

*

Cum îţi dai seama că este un…intelectual minor sau, cel mult, unul mediu şi nu un om profund? După modul în care se nasc cuvintele din fiinţa lui.

M.N.  [iniţiale generice] este un intelectual minor şi nu va fi niciodată altceva pentru că este un imitator de expresii. El nu gândeşte asupra faptelor sale sau asupra faptelor şi gândurilor altora ci tot efortul său constă în reformularea unor adevăruri deja exprimate. Din acest punct de vedere e un politruc puţin evoluat sau un mim adaptat contextului epocii.

*

Energizarea excesivă a muncitorului în capitalism, adrenalizarea lui are scop pur economic. Un om surescitat şi excitat continuu şi care e halucinat de  mirajul a noi şi noi produse, pentru care trebuie să facă rost de bani, este un câine minţit cu un os de lemn.

Munceşte nu pentru sine…ci pentru ca să  îşi evacueze energia din el. Însă energia din el e ţinută mereu la cote alarmiste, munceşte sub papucul timpului, nu mai are timp de odihnă, pentru că odihna lui e de fapt somn şi este, astfel, un ceapist democrat, fără sărbători şi fără bucurii spirituale.

*

Cea mai mare bucurie a omului muncit în exces… e lenea şi  aţipeala cu mâncarea în gură. Însă această lene… e plină de visări interzise. Ce e mai periculos, de fapt: să visezi la lucruri pe care nu le vei avea niciodată sau faptul că poţi să visezi, când alţii cred că nu ai niciun vis?

*

Singurătatea, ca prăpastie ipseistă, individualistă e un minus de evlavie. Lipsa lacrimilor arată că suferi de o dispersare a minţii spre lucruri inutile şi că ai o neserioasă relaţie cu lucrurile ultraserioase ale vieţii tale. Când nu mai poţi să-ţi plângi păcatele e semn că eşti încorsetat într-o părere bună despre tine şi în griji  fără orizont.

*

Faptul că îmbătrâneşti se vede, în principal, în grija sporită la cuvinte şi la mâncare. Cuvintele alese şi… mâncarea aleasă…

Îmbătrânirea te faci să simţi cuvintele, faptul că ele sunt prelungiri directe ale noastre în alţii şi că ele rămân ca nişte daruri de preţ sau ca nişte pietre tombale în inima altora.

Însă îmbătrânirea simte că trebuie să se întoarcă la simplitatea mâncării, ca şi la simplitatea geneticii lingvistice. Cuvintele simple sunt ameţitoare ca  şi aerul de munte…Tocmai de aceea juvenilul nu înţelege cuvântul simplu…

*

Acum iubesc numai claritatea. Nu mai îmi plac griurile gândirii, ca să nu mai vorbesc de nopţile împuţite ale gândirii. Am mestecat prea mult mâncăruri intelectuale infecte, aşa că, acum, prefer claritatea de cristal a cuvintelor simple, adevărate, depline.

Am repulsie atât la sentimentele barbare cât şi la cele îmbâcsite de miopism. Cum să dai credit unor oameni, care cred că omul este un zid cu pomeţi zâmbitori?! Sau că omul e o maşină de cuvinte?!!!!

*

Nu laud ţăranul sau muncitorul sau intelectualul în sine, ci numai în persoane. Eu laud persoana, persoana care atestă adevăruri, care poartă adevăruri.

Tocmai de aceea nu trăiesc în lumi ideale, în România profundă sau în România jegoasă, ci în România cu oameni unici, din care cunosc numai câţiva oameni, pe care i-am întâlnit în mod direct.

În rest…am păreri despre România, care nu sunt verificate.

*

Când mor oameni mari, abisali, de neînlocuit…întotdeauna simt să vorbesc despre ei, deşi, privind în jur, văd că nu am auditoriu. Sunt, întotdeauna, de partea celor mari, a unicilor.

În ei simt, cel mai intens, diferenţa dintre o surmenare totală a fiinţei pentru ceva mare şi împlântarea degetelor în muncă numai pentru a face rost de bani.

Vocaţia de martir sau de erou nu se naşte niciodată în suflete mici. Tocmai de aceea nu trebuie să ne mirăm, că Sfinţii şi eroii gândirii şi ai vieţii sunt uitaţi, pentru că nu încap în suflete mici.

*

Gândirea ta e întotdeauna o expresie clară a vieţii tale. Dacă nu poţi să gândeşti mai mult decât gândeşti trebuie să înţelegi că nu e nimic de făcut.

*

Eroii nu mor…nici când sunt uitaţi

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ehvu7qCMSP4]

În afara fundalului muzical, care are asperităţile sale pe alocuri…adevărul Revoluţiei Române e comprimat de minune în aceste 10 minute de decembrie 1989.

Dumnezeu să îi ierte şi să îi aşeze cu Sfinţii Săi, pe eroii care ne-au adus libertatea şi ne-au dat credinţa şi nădejdea într-o viaţă mai bună!

Poezie despre Naşterea Domnului, culeasă din omilia Sfântului Antim Ivireanul

nasterea-domnului

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?

Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?