mai-presus-de-ochi1

Un sfârşit de an cu multe bucurii şi dezamăgiri deopotrivă, încât nu mai ştii cum de inima îţi rezistă la atâtea incandescenţe contrarii. Un an în care m-am simţit atât de singur uneori, încât am avut impresia că nu există oameni pe această planetă. Dar, deopotrivă, un an în care am trăit minuni fără seamăn, minuni ale lui Dumnezeu negrăite, de care mă înfricoşez să vorbesc şi, la care, oamenii au avut un aport insignifiant.

*

E o mare diferenţă între a nu dori să vorbeşti despre un lucru anume şi a nu dori să vorbeşti deloc despre niciun lucru care te străbate. Unele lucruri sunt atât de dure încât preferi detaşarea de ele pentru o vreme. Eu le scriu şi le las să aştepte. Lucrurile scrise aşteaptă cel mai bine. Nu îmi plac cei care cred că toate se termină… în câteva cuvinte.

*

Am înţeles, şi mai profund, cuvintele goale de sens în acest an. Am înţeles că cuvintele, care nu sunt sprijinite pe adevărul vieţii tale sunt demonic de goale, de devalizate de sens. Şi, cum nu doream să trăiesc cuvinte care mint, care nu spun nimic, atunci cuvintele acestea dezgolite şi maltratate încât să te înfiore, m-au secătuit enorm de… încrederea în oameni.

*

Sunt avid de oameni integri…şi dau, mai mereu, peste avizi de perversitate. Mult timp n-am înţeles de ce. Mai apoi am observat un lucru capital şi anume că: perversul/duplicitarul/ipocritul vrea să te testeze, dacă nu cumva eşti ca el.

El simte că nu ai fi, şi totuşi…se îndoieşte. De aceea sunt o momeală pentru impostorii care vor certitudini negre…şi eu le dau certitudini albe, adică faptul că s-au înşelat în ceea ce mă priveşte.

*

Cum îţi dai seama că este un…intelectual minor sau, cel mult, unul mediu şi nu un om profund? După modul în care se nasc cuvintele din fiinţa lui.

M.N.  [iniţiale generice] este un intelectual minor şi nu va fi niciodată altceva pentru că este un imitator de expresii. El nu gândeşte asupra faptelor sale sau asupra faptelor şi gândurilor altora ci tot efortul său constă în reformularea unor adevăruri deja exprimate. Din acest punct de vedere e un politruc puţin evoluat sau un mim adaptat contextului epocii.

*

Energizarea excesivă a muncitorului în capitalism, adrenalizarea lui are scop pur economic. Un om surescitat şi excitat continuu şi care e halucinat de  mirajul a noi şi noi produse, pentru care trebuie să facă rost de bani, este un câine minţit cu un os de lemn.

Munceşte nu pentru sine…ci pentru ca să  îşi evacueze energia din el. Însă energia din el e ţinută mereu la cote alarmiste, munceşte sub papucul timpului, nu mai are timp de odihnă, pentru că odihna lui e de fapt somn şi este, astfel, un ceapist democrat, fără sărbători şi fără bucurii spirituale.

*

Cea mai mare bucurie a omului muncit în exces… e lenea şi  aţipeala cu mâncarea în gură. Însă această lene… e plină de visări interzise. Ce e mai periculos, de fapt: să visezi la lucruri pe care nu le vei avea niciodată sau faptul că poţi să visezi, când alţii cred că nu ai niciun vis?

*

Singurătatea, ca prăpastie ipseistă, individualistă e un minus de evlavie. Lipsa lacrimilor arată că suferi de o dispersare a minţii spre lucruri inutile şi că ai o neserioasă relaţie cu lucrurile ultraserioase ale vieţii tale. Când nu mai poţi să-ţi plângi păcatele e semn că eşti încorsetat într-o părere bună despre tine şi în griji  fără orizont.

*

Faptul că îmbătrâneşti se vede, în principal, în grija sporită la cuvinte şi la mâncare. Cuvintele alese şi… mâncarea aleasă…

Îmbătrânirea te faci să simţi cuvintele, faptul că ele sunt prelungiri directe ale noastre în alţii şi că ele rămân ca nişte daruri de preţ sau ca nişte pietre tombale în inima altora.

Însă îmbătrânirea simte că trebuie să se întoarcă la simplitatea mâncării, ca şi la simplitatea geneticii lingvistice. Cuvintele simple sunt ameţitoare ca  şi aerul de munte…Tocmai de aceea juvenilul nu înţelege cuvântul simplu…

*

Acum iubesc numai claritatea. Nu mai îmi plac griurile gândirii, ca să nu mai vorbesc de nopţile împuţite ale gândirii. Am mestecat prea mult mâncăruri intelectuale infecte, aşa că, acum, prefer claritatea de cristal a cuvintelor simple, adevărate, depline.

Am repulsie atât la sentimentele barbare cât şi la cele îmbâcsite de miopism. Cum să dai credit unor oameni, care cred că omul este un zid cu pomeţi zâmbitori?! Sau că omul e o maşină de cuvinte?!!!!

*

Nu laud ţăranul sau muncitorul sau intelectualul în sine, ci numai în persoane. Eu laud persoana, persoana care atestă adevăruri, care poartă adevăruri.

Tocmai de aceea nu trăiesc în lumi ideale, în România profundă sau în România jegoasă, ci în România cu oameni unici, din care cunosc numai câţiva oameni, pe care i-am întâlnit în mod direct.

În rest…am păreri despre România, care nu sunt verificate.

*

Când mor oameni mari, abisali, de neînlocuit…întotdeauna simt să vorbesc despre ei, deşi, privind în jur, văd că nu am auditoriu. Sunt, întotdeauna, de partea celor mari, a unicilor.

În ei simt, cel mai intens, diferenţa dintre o surmenare totală a fiinţei pentru ceva mare şi împlântarea degetelor în muncă numai pentru a face rost de bani.

Vocaţia de martir sau de erou nu se naşte niciodată în suflete mici. Tocmai de aceea nu trebuie să ne mirăm, că Sfinţii şi eroii gândirii şi ai vieţii sunt uitaţi, pentru că nu încap în suflete mici.

*

Gândirea ta e întotdeauna o expresie clară a vieţii tale. Dacă nu poţi să gândeşti mai mult decât gândeşti trebuie să înţelegi că nu e nimic de făcut.

*

Did you like this? Share it: