nasterea-domnului

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?

Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?

Did you like this? Share it: