Zi: 28 decembrie 2008

Nu mi-au  plăcut niciodată oamenii care se smintesc, care nu sunt în stare să te audă, să te accepte sau să-ţi treacă cu vederea o greşeală sau o gafă.

Eu n-am luat niciodată în seamă greşelile, micile gafe sau răspunsurile dure ale cuiva, dacă mi-am dat seama că erau provocate de o stare trecătoare. Ştiu însă că sunt oameni care nu trec cu vederea nimic, niciodată, care nu te iartă şi nu te uită pentru un cuvânt spus din greşeală, pentru o mică neatenţie sau pur şi simplu pentru că ţi-ai permis să fii o clipă sincer cu cine nu trebuia.

A fi smintit, conform dicţionarului limbii române înseamnă a fi nebun, descreierat, zănatic. Duhovniceşte vorbind, când te sminteşte cineva, spui că te-a înnebunit, că te-a înnebunit păcatul, pentru că noi înţelegem păcatul ca nebunie.

În ultima vreme însă, cuvântul sminteală e folosit de dimineaţa până seara, în legătură cu orice mică ispită, nelinişte sau gând îndoielnic pe care îl trăieşte cineva. Ceea ce este cu totul fals din punct de vedere duhovnicesc.

Dacă am trecut pe lângă un panou cu mesaje erotice sau hulitoare şi am recunoscut în el un element neortodox sau antiortodox, nu înseamnă că m-am smintit. Nu înseamnă nici că oricine îl vede se sminteşte.

Dacă spui că cineva sau ceva te-a smintit, înseamnă că recunoşti că ai ajuns un smintit, un ieşit din minţi din cauza păcatului. Şi iarăşi este ceva fals, pentru aproape toate cazurile de credincioşi (tineri mai ales), care folosesc acest cuvânt pe bandă rulantă.

Reproşul nostru pentru oamenii ortodocşi de astăzi, legat de cele ce am spus mai sus, este acela că pun frica de un posibil dezastru spiritual (ca de drobul de sare) înaintea dorinţei de sinceritate, a dorinţei de cunoaştere şi de limpezire lăuntrică.  Şi asta nu din cauza evlaviei prea mari, ci din cauza lenei. Pentru că ştiu că le e greu să se scoale din alunecarea în păcat, printr-o căinţă puternică şi sinceră şi consideră că e mai bine să prevină.

Acesta nu este un îndemn la păcat, ci un îndemn la deschidere faţă de oameni şi la dialog sincer. E un îndemn la lipsă de perversitate şi ipocrizie în relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă ne ascundem după deget nu înseamnă că suntem smeriţi şi evlavioşi nevoie mare. Omul care are în el frica de Dumnezeu cu adevărat nu se sminteşte pentru că nu iubeşte păcatul atunci când îl vede, chiar dacă l-ar atrage într-un anumit fel.

Evlavia foarte mare te îndeamnă la o sete de cunoaştere fără margini, pe care nu o poate îngrădi frica să nu sminteşti pe cineva cu un cuvânt sau să nu te smintească cineva fiindcă n-a pus lumânarea unde trebuie sau n-a zis de părintele pe care l-ai citit tu.

Cel care se sminteşte n-are nici frică şi nici dragoste de Dumnezeu în el, ci numai părerea că le are. Dacă cade şi nu se mai scoală, nu e de vină nici dracul pentru asta, cu atât mai puţin un om sau un lucru. La întrebarea ce să facem dacă ne vin gânduri necurate, Sfântul Ioan Gură de Aur răspundea că e de vină cel care le primeşte şi că bine ne face cel care ne aruncă murdărie în cap, dacă nu suntem în stare să ne dăm la o parte.

A nu primi gânduri rele nu înseamnă a te face că n-ai auzit niciodată că există sexualitate, ţigări, invidie, nesimţire sau alte păcate, ci a nu crede niciodată că ele sunt bune (cu excepţia sexualităţii, care e bună în cadrul binecuvântat al căsătoriei). Înseamnă a le conştientiza foarte bine esenţa şi consecinţele negative. Ceea ce nu se poate petrece dacă nu te gândeşti la ele. Cu atât mai mult cu cât nu trăim într-o rezervaţie sau într-un spaţiu în care suntem privaţi de fenomenul negativ al păcatului, ci într-o societate care ni-l exhibă zilnic sub mii de forme.

În lumea în care trăim, în care nu ne mai putem ascunde de satanismele postmoderne aşa cum nu putem să ne mai ferim de poluare şi de mâncarea nesănătoasă (pentru că alta nu avem de unde, mai ales cei din oraşe), nu putem să spunem că ne ferim de păcate pentru că nu ne gândim la ele. Pentru că ne invadează prin toate uşile şi ferestrele şi prin toţi porii şi n-avem unde să ne ducem. Şi cu atât mai mult, de aici înainte, nu vom avea unde să ne ducem.

Şi dacă asta e lumea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să trăim în ea, a ne apuca panica şi sentimentele apocaliptice înseamnă a da vina, în subsidiar, pe Dumnezeu pentru că lasă să se petreacă toate acestea. Înseamnă a fi nu oameni smeriţi, ci oameni mândri şi laşi.

Dacă stai în mijlocul răutăţii, trebuie să convieţuieşti cu ea fiind în acelaşi timp un izvor de lumină pentru ceilalţi şi un însetat de bunătate. Ceea ce e foarte greu, ştim, dar e singura soluţie şi aici se vede vitejia, nu în bătăliile inspirate de scena politică, în care unii se întrec în a da vina pe alţii pentru sminteală şi se cred pe ei înşişi uzina de filtrare a minţilor ortodoxe.

Necunoaşterea combinată cu dorinţa năvalnică de a trăi ortodox, mai înainte de a şti ce înseamnă a trăi ortodox, poate duce la multă încredere în sine, într-un idol al ideii de vieţuire ortodoxă, şi implicit la dezastru spiritual personal.

Poţi chiar să ai un părinte cuvios şi sfânt, mult nevoitor, dar care să nu ştie să îţi explice prea bine lucrurile şi tu să le înţelegi prost. Nu puţine  sunt pildele cu cei care au avut părinţi sfinţi şi au crezut că ştiu ce fac şi nu s-au mântuit.

Acesta nu este un îndemn la frică, ci la concentrare şi cugetare adâncă, la conştiinţă profundă.

Psa. Gianina Picioruş