Pluguşorul românilor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Ems7b1QZps]

Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Şi-a încălecat

Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,

Cu şeaua de aur,

Cu frâu de mătasă,

Cât viţa de groasă.

Şi în scări s-a ridicat,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat şi semănat.

Şi-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,

În lungiş şi-n curmeziş.

S-a apucat într-o joi,

C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei

În coada cu dălbei,

În frunte ţintăţei.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată a lucrat,

Brazdă neagr-a răsturnat

Şi prin brazde-a semănat

Grâu mărunt şi grâu de vară,

Să dea Domnul să răsară.

Şi când lucrul a sfârşit

Iată, mare, s-a stârnit

Un vânt mare pe pământ

Şi ploi multe după vânt,

Pământul de-a răcorit

Şi sămânţa a-ncolţit

La luna, la săptamâna

Îşi umplu cu aur mâna.

Şi se duse ca să vadă

De i-a dat Dumnezeu roadă

Şi de-i grâul răsărit,

Şi de-i spicul aurit.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Traian iute s-a întors…

Şi din grajd pe loc a scos

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prindea locul;

Cu potcoave de argint

Ce-s spornice la fugit.

El voios a-ncălecat,

La Tighina a plecat

Şi oţel a cumpărat,

Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari,

Şi să facă seceri mici

Pentru copilaşi voinici.

Şi-a strâns fine şi vecine

Şi vreo trei babe bătrâne

Care ştiu rândul la pâne;

Şi pe câmp i-a dus

Şi pe toţi i-a pus

La lucrul pamântului, în răcoarea vântului.

Ei cu stânga apucau

Şi cu dreapta secerau,

Şi prin lan înaintau

De părea că înotau.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Alţii-n urma lor legau

Şi clăi mândre ridicau,

Apoi carele-ncărcau

Şi pe toate le cărau

În capul pământului,

În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau

Şi grâul îl treierau;

Harabale încărcau

Şi la moară le porneau.

Şi turnau deasupra-n coş

Grâu marunţel de cel roş,

De sub piatră în covată

Curgea făina curată.

Traian mult se bucura,

Zeciuiala morii da

Şi voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă

Auzea tocmai din casă

Chiotul flăcăilor

Scârţâitul carelor.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

În cămară ea mergea

Şi din cui îşi alegea

Sită mare şi cam deasă

Tot ca pânza de mătasă

Şi cernea, măre, cernea,

Ninsoare se aşternea;

Apoi pâne plămădea

Şi-o lăsa până dospea;

Colăcei că învârtea

Pe lopată mi-i culca

Şi-n cuptor mi-i arunca;

Apoi iară cu lopata,

Rumeni îi scotea şi… gata!

Atunci ea-mpărţea vreo cinci,

La flăcăii cei voinici

Şi-mpărţea trei colăcei

La copiii mititei.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,

Astfel să dea şi la voi

Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casă;

Să vă fie masa, masă;

Tot cu mesele întinse

Şi făcliile aprinse.

Şi la anul să trăiţi,

Să vă găsim înfloriţi

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii,

Ca toamna cea bogată

De toate-ndestulată.

Aho, aho!

Sursa

Revelion…cu subdivertisment

revelion-de-cascat

Nu mai avem nici… râs profesionist. Totul se face la mâna a 14-a. De ce? Pentru că suntem capitalişti fără valenţe culturale, capitalişti submediocri, care ne gândim numai la bani mulţi în schimbul unor produse media deplorabile.

Suntem imbecilizaţi cu lucruri uşoare, fade…la preţuri enorme.

Însă publicul e atras în baruri, în pensiuni, în pieţe…pentru concerte uşoare, pentru ca să consume, să dea bani. Un public de revelion extrovertit. Nu se mai vrea statul şi sărbătorirea revelionului în familie, pentru ca să se intensifice relaţiile dintre membrii unei familii…ci, dimpotrivă, se caută  disiparea familiei.

Am senzaţia că economia noastră de piaţă, în mare măsură, e o glumă scabroasă marca Vacanţa Mare. Prostul gust vandabilizat naşte lipsă de exigenţă personală şi socială. Dacă mănânci prost, vezi, asculţi lucruri proaste…nu poţi avea gusturi fine.

Asistăm la o comunizare a prostului gust fără precedent, după cum am trăit, până în gât, în susurul iritabil, înăbuşitor al limbajul de lemn comunist.

De unde relaxare? De unde distracţie? Dis-tragere, ieşire din gânduri / griji proprii pentru a te relaxa. Însă cum să te relaxeze ceva care te irită, care te scoate din sărite?

Ultimele revelioane româneşti televizate au fost un fel de lapte subţiat cu apă. Însă, din păcate, şi gândurile multora  au ajuns un fel de pizza din tot felul de resturi suspecte.

Ca să te salvezi dintr-o astfel de atmosferă trebuie să îţi creezi clipe de încântare, de desfătare bucuroasă cu cei dragi ai tăi şi să petreci cu simplitate şi supleţe duhovnicească. Pentru familia noastră revelionul înseamnă o intimitate plină de bucurie, de rugăciune şi de aşteptare a praznicului preaslăvit al tăierii împrejur a Domnului.

Ne-am bucura să aflăm că şi în inima şi familia dv. primează intimitatea şi bunul gust.

La mulţi ani tuturor cititorilor noştri!

revarsare-de-har

Autorii platformei Teologie pentru azi, Pr. Dorin şi Psa. Gianina Picioruş, urează La mulţi ani! cititorilor şi ascultătorilor care accesează blogurile noastre, atât celor care ne-au devenit lectori fideli, cât şi celor care se intersectează mai rar sau întâmplător cu vorbele noastre.

Aşteptăm, în 2009, să devenim trăitori mai profunzi ai vieţii şi ai teologiei ortodoxe, să ne cunoaştem din interior identitatea ortodoxă  şi să ne exprimăm ca nişte ortodocşi perfect lucizi şi responsabili, pentru lumea în care trăim. Sperăm la belşug dialogic şi la conştientizarea nevoinţei lăuntrice, cât şi la dezlipirea de masca măreţiei nemuncite.

Ştiind că celui ce crede, toate îi sunt spre bine, aşteptăm harul lui Dumnezeu care are multe feluri de a se manifesta în viaţa noastră.

Pace şi binecuvântare tuturor!

Ascult trecutul cu aceeaşi decenţă cu care aştept viitorul

Însemnări din 10. 11. 1997. „Maxime şi reflecţii” ale lui Rochefoucauld.

* *

*

la-rochenfoucauld

Cu şi despre François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt.

***

Cuvintele cheie ale secolului al 17-lea în Franţa, şi în Occident în general, erau gloria şi curajul. Autorul nostru definea gloria, gloria/ cinstea/ demnitatea personală drept „exaltarea la culme a individului”. De fapt a individualismului, a modului subiectiv de a te vedea şi a vedea, atitudine  interioară care va deveni o realitate socială largă în secolele următoare.

Autorul pune în discuţie virtuţile nobile ale societăţii franceze pentru a le demitiza. Geniul său denunţa tot ce însemna mască, aparenţă, prefăcătorie. Tocmai de aceea al lui e aforismul: „virtuţile noastre, nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte vicii deghizate”. Viciul deghizat e viciul care îşi arogă o imagine socială falsă. El joacă cartea onorabilităţii fără resursele ei ca atare.

Autorul a cerut, prin scrisul său, sinceritate şi modestie în viaţa personală şi  în cea publică.

*

Se naşte la 15 decembrie 1613. Citea cu plăcere romanele vremii. La 14 ani se căsătoreşte cu Andrée de Vivonne şi vor avea 8 copii. Însă va avea şi o amantă cu 13 ani mai mare decât el.

Este dezamăgit de ingratitudinea reginei. Într-o luptă în Flandra e rănit cu trei focuri de muschetă. Are o altă legătură amoroasă cu ducesa de Longueville, care era mai tânără cu 6 ani decât el. Primeşte o pensie regală de 8600 de livre.

Moare la 16 spre 17 martie 1680, sub ochii lui Bossuet.

*

Vom cita şi comenta  unele dintre reflecţiile şi aforismele sale. Propoziţiile citate din autor vor apărea între ghilimele.

„Amorul propriu este cel mai mare dintre toţi linguşitorii”. Îi dau dreptate. Iubirea de sine ne face, de multe ori, nişte idioţi, pentru că alegem lucruri fără raţiune şi vătămătoare pentru noi.

*

„Pasiunea [îi] face adesea inteligenţi [şi] pe cei mai proşti [dintre] oameni”. Da, pentru că îi însufleţeşte, le dă să fie entuziasmaţi şi responsabili pentru ceea ce iubesc.

*

„Pasiunile sunt singurii oratori care conving întotdeauna”. Cuvintele spuse cu patimă/ însufleţire conving, dar nu întotdeauna credibilizează pe cei care le emit. Pasiunea manifestă, subliniată este, de multe ori, un artificiu social, politic, amoros, chiar religios…

Însă sentimentalismul fără raţiune şi decenţă devine un extremism periculos. De aici bătăile de stradă, răzmeriţele sau manifestările fals harismatice, care închid pe om într-un subiectivism tranşant, care nu mai percepe deloc comuniunea, unitatea dintre oameni.

*

„Toţi avem destulă tărie ca să suportăm necazurile altora”. Numai că egoismul şi puţinătatea dragostei noastre nu ne mai lasă să reactivăm continuu această tărie de a fi cu alţii în necazurile lor.

*

„Tăria înţelepţilor nu este decât arta de a-şi închide zbuciumul în inimă”. De a-l închide şi de a-l depăşi, prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu.

*

„Nenorocirile prezente răpun filosofia”. O răpun în două sensuri: 1: nu mai avem timp să aprofundăm înţelegerea existenţei şi  să scriem despre ea în mod metodic şi 2: ne aduce un sens mult mai profund al existenţei şi ne trece, de la o filosofie mai subţire a existenţei la alta mult mai profundă şi plină de paradoxuri.

*

„Cei mai mulţi mor pentru că n-au cum să scape de moarte”. Toţi murim, numai că unii mor de tot pentru bucuria veşnică, pentru că aşa au dorit să moară: fără fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.

*

„Nu avem destulă forţă ca să ascultăm întru totul de judecata noastră”. Nu mai avem, pentru că forţa de a fi mereu raţionali şi de a face fapte conforme conştiinţei noastre şi a voii lui Dumnezeu ne-a fost secătuită de păcatele şi patimile noastre.

Forţa/ puterea de a asculta de raţiune este pentru noi harul lui Dumnezeu, care ne dă puterea să biruim ispita, tentaţia păcatului. Dumnezeu ne dă harul Său ca să învingem patimile din noi, însă ne cere colaborarea noastră, conlucrarea noastră clipă de clipă.

Tocmai de aceea păcatul e o abdicare a noastră, o retragere a noastră din parteneriatul cu Dumnezeu, în care El doreşte să ne dea harul de a trece peste păcat iar noi preferăm păcatul, decât vindecarea noastră de el.

*

„Fericirea stă în gust şi nu în lucruri”. Fericirea la care se referă autorul are conotaţii strict mundane. Gustul la lucruri e mai important pentru el decât posedarea lor/ aflarea lor în posesia lui. Noi credem că şi gustul pentru lucruri, fineţea de a le gândi cât şi unele lucruri absolut necesare ne aduc fericirea, bucuria existenţei.

*

„Întâmplarea, împreună cu natura, făuresc eroii”. Pentru noi providenţa dumnezeiască, împreună cu situaţiile conflictuale diferite, nasc eroii. Pentru că Domnul cunoaşte toate ale noastre, chiar şi cele mai derizorii amănunte [ Mt. 12, 7].

*

„Ura faţă de cei favoriţi nu este altceva decât dragoste faţă de favoare”. Urâm pe cei privilegiaţi, ne spune autorul, pentru că dorim privilegiul/ favorul/ onoarea lor socială. Şi prin această ură inumană, minimalizăm în mod nepermis persoana umană şi adulăm o funcţie/o  poziţie socială.

Asta ovbserv de multe ori în drumurile mele: sunt respectat dacă sunt văzut ca preot, nu pentru ce sunt eu sau pentru ce emană persoana mea…ci pentru haina preoţească pe care o am pe mine. Adică omul se închină la haină, la grade, la fotoliul sau oficiul demnitarului şi nu dă doi lei pe persoană. Am ajuns josnici rău de tot!

*

„Adevărul nu face atât bine în lume cât rău fac aparenţele lui”. Aparenţa adevărului religios devine extremism religios revanşard. Aparenţa iubirii de ţară devine fobie etnică. Aparenţa vieţii duhovniceşte devine şarlatanie şi fariseism. Aparenţa adevărului are întotdeauna discurs fad, adormitor.

[ va exista o continuare]