father-stephen-a-man-of-dignity

Cititorii constanţi ai blogului nostru observă, cu uşurinţă, că noi repetăm anumite idei, gânduri personale, crezuri… Unii dintre păstoriţii mei spun, şi mai mult, că eu am o singură predică şi că, blogul, în esenţă, ar fi o singură predică

Însă, gândindu-mă, aprofundând anumite cuvinte şi gânduri proprii mi-am dat seama că ele sunt importante pentru mine cum sunt şi pentru ei. Şi unul dintre ele, primul cuvânt care îmi vine în minte este acela de deplinătate / plinătate [fullness], pe care eu îl combin cu un alt cuplu semantic şi anume cu micşorare [smallness] şi cu deşertare [emptiness].

Un alt cuplet lingvistic care mi-e îmi este la inimă este cuplul: a cunoaşte [to know] şi taina [mystery]. Un alt set de cuvinte, al treilea, este acela care se leagă de existenţă şi de non-existenţă [fiindcă Dumnezeu pe toate le-a adus de la nefiinţă la fiinţă, cum se spune adesea în rugăciunile noastre liturgice ortodoxe n.n.].

Toate aceste cuvinte enumerate aici sunt cuvinte teologice şi aceste cuvinte fac parte din limbajul meu teologic, care nu surprinde pe nimeni. Ceea ce mă interesează pe mine însă este ca aceste cuvinte să devină locuri comune ale gândirii celor ce mă ascultă şi, inevitabil, să devină locuri comune şi ale modului în care ei îşi mărturisesc credinţa lor ortodoxă.

Pentru mine plinătate e un cuvânt uluitor de frumos şi, deopotrivă, e un cuvânt scriptural dar şi patristic. El poartă un înţeles rar, netraductibil. Şi, spre exemplu, prefer să vorbesc în termenii Ortodoxiei mele şi să îmi văd credinţa mea ca „plinătate a adevărului” [fullness of truth], mai degrabă decât să spun acest lucru prin expresia: „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică” a lui Dumnezeu.

Şi când spun asta nu o fac din motivaţii pur lingvistice, ci folosind sintagma  ca atare, vreau să subliniez prin ea ceva despre natura adevărului care sălăşluieşte în Biserică. Fiindcă Biserica nu posedă adevărul ca pe un gând adevărat, care să fie dezbătut silogistic şi memorat ca atare, ci ea sălăşluieşte/ viază/ respiră/ trăieşte în deplinătatea adevărului.

Astfel, în Biserica Ortodoxă tu poţi trăi întru deplinătatea adevărului, dar nu poţi gândi, aşa, în mod simplist / prin reducţie plinătatea adevărului. [ Nu poţi epuiza la nivel mintal cunoaşterea adevărului sau nu poţi confunda experienţa duhovnicească cu însuşirea, exclusivă, a cunoştinţei teologice scriptice n.n.] Şi asta pentru că Ortodoxia nu este un argument [ raţional. Nu este o credinţă exclusiv raţională, ci experienţa teologică angajează întreaga noastră fiinţă n.n.].

Când spunem plinătate [fullness] spunem, într-un mod admirabil: „tot adevărul”. Şi aici, în această sintagmă noi spunem ceva mai multe decât se poate cuprinde în cuvinte…Fiindcă realitatea deplinătăţii adevărului depăşeşte cuvintele, şi, ne găsim în acest caz, în situaţia de a nu avea cuvinte ca să exprimăm o asemenea realitate copleşitoare, [realitate ce ţine de esenţa Bisericii n.n.].

Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit/ a locuit între noi [The Word became flesh and dwelt among us.]. Cuvântul nu S-a făcut o carte, pentru ca, aşa, ca o carte, să fie printre noi, să locuiască cu noi şi de aceea nici nu putem să vedem Scriptura, ca şi cuvânt a lui Dumnezeu, ca ceva care poate să Îl înlocuie pe Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi, ortodocşii, nu suntem „popor al cărţii” [ ca evreii, mahomedanii, protestanţii sau neoprotestanţii de diverse nuanţe n.n.]. În Acatistul Maicii Domnului noi cântăm – şi o ştiţi cu toţii – că „filosofii cei păgâni s-au făcut ca nişte peşti fără de glas” în faţa minunii naşterii Domnului de către Stăpâna lumii, de către Fecioara Maria.

O, mare şi minunat eşti Tu, Doamne, Iubitorule de oameni şi niciun cuvânt nu e de ajuns ca să spună toate minunile Tale !

Dar, întorcându-ne la cuvintele definitorii pentru exprimarea credinţei mele, în relaţie cu plinătate stau micşorare şi deşertare. Aceasta e marea taină a mântuirii noastre, că Însăşi Plinătatea S-a deşertat pe Sine şi S-a făcut om. Unul dintre cele mai adânci aspecte ale iubirii lui Dumnezeu este acela că El a voit să Se deşerte pe Sine, să se facă mic, de dorul celor pe care El îi iubeşte nespus de mult.

Şi acest lucru, cu adevărat, e ceea ce defineşte, reala, autentica, deplina dragoste. Dragostea ne conduce să înţelegem faptul, că pentru a avea deplinătatea vieţii în fiinţa noastră, noi trebuie să dorim să ne deşertăm pe noi înşine în mod deplin. Iar taina profundă a rugăciunii constă în aceea de a găsi plinătatea deşertării de sine.

Nu are o mai mică importanţă în fiinţa mea nici cupletul : a cunoaşte şi taină. În scrierile şi predicile mele relaţia dintre cele două cuvinte abia enunţate merge pe filieră biblică şi patristică, fără a fi înţelese raţional şi într-o logică îngustă, cum e moda acum în cultura noastră.

În învăţăturile Bisericii, adică în crezuri şi dogme, noi nu găsim adevărul eshaustivat, explicat la centimă, spus pe larg, ci, dimpotrivă, crezurile şi dogmele ortodoxe sunt limitele de demarcaţie ale adevărului. Ele ne indică adevărul dar nu-l epuizează, nu îl explică fără rest.

Căci iată ce găsim aici, printre altele : „Hristos este Fiul Cel Unul Născut al Tatălui”. Această afirmaţie teologică este cu totul corectă şi nu intră în contradicţie cu învăţătura de credinţă. Însă Părinţii păstrează tăcerea/ tac cu desăvârşire când vine vorba de modul în care Fiul este Unul Născut al Tatălui şi spun că acest lucru e mai presus de orice înţelegere. Însă expresia „mai presus de orice înţelegere” nu ne spune numai că noi nu putem cunoaşte acest amănunt, ci ne specifică şi faptul că cunoaşterea e o formă a tainei, adică cunoaşterea îmbracă şi forma de-ne-grăitului.

Adesea pun această înţelegere ca graniţe ale Părinţilor şi îi îndemn pe cei care citesc pe Părinţi şi Scriptura să înţeleagă faptul, că nu numai Dumnezeu este o taină, ci toţi care suntem creaţi de către El suntem izvor de taină. Şi aceasta o observăm de fiecare dată când ne apropiem de cineva, de un copac sau de frunza ierbii.

Şi când spun aceasta nu vreau să neg eforturile ştiinţifice, ci încerc să întorc ştiinţa/ actul ştiinţific la maniera proprie de cunoaştere. Fiindcă ştiinţa nu este regina cunoaşterii ci o simplă formă folositoare de cunoaştere.

Noi putem să studiem lucrurile şi să le cunoaştem în diverse moduri şi dimensiuni ale lor dar prin aceasta nu ajungem la o cunoaştere în sine a lucrurilor. Şi iarăşi, prin această afirmaţie nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute la o anumită adâncime a lor, ci vreau să spun că această cunoaştere e o cunoaştere în manieră ştiinţifică şi nimic mai mult. Ştiinţa nu poate exprima şi nici nu poate înţelege modul în care „vânturile şi mările se supun” glasului Fiului lui Dumnezeu.

Am scris, de asemenea, şi am vorbit frecvent despre existenţă şi non-existenţă. Şi când am vorbit despre a fi şi a nu fi m-am bazat îndeosebi pe scrierile Sfântului Atanasie cel Mare. O influenţă majoră asupra mea are şi M. Dostoievski.

De aceea, pentru mine, neputinţele umanităţii şi ale creaţiei în ansamblu îmi arată ce suntem noi şi creaţia în general. Noi şovăim în faţa prăpastiei nonexistenţei.  Nu suntem stabili şi neschimbători  şi nici lumea  nu e. De aceea nu avem ceva stabil/ ferm pe care să ne fundamentăm gândirea.

Ceva din acest mod de a vedea lucrurile are racordare cu o seamă de experienţe din copilăria mea, provocate de moartea grabnică a unor membrii iubiţi din familia mea sau  a unora dintre prietenii mei. De aceea, la numai 10 ani eu ştiam deja ce e aceea o „criză existenţială”. Fragilitatea existenţei noastre am trăit-o, de atunci, ca pe ceva ce ne e dat să trăim.

Apoi, personal, am fost părtaş la moartea a sute de oameni, pe când eram capelan al unui spital. Atunci am înţeles la modul deplin real că „ pământ suntem şi în ţărână ne reîntoarcem”.

Poate că aceasta a fost şi raţiunea pentru care Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre „Întruparea Cuvântului”. El descrie mântuirea noastră în termenii fiinţei altoite întru Hristos şi ai dăruirii unui fel de a trăi/ de a vieţui, care nu ne era propriu prin natură. Prin natura noastră noi suntem doar fiinţe create, a căror existenţă este din nimic. Fără darul lui Dumnezeu noi ne întoarcem la natura noastră, adică intrăm în non-existenţă, în nefiinţă. Însă, cu harul lui Dumnezeu, noi suntem păstraţi în viaţă şi îndemnaţi să trăim adevărata viaţă întru El.

Din acest motiv, cea mai adâncă problemă a inimii noastre nu e cum să moştenesc cerul? ci cum să fac să nu îmi curm existenţa? Răspunsul nostru în Hristos e mai presus nu numai de existenţă, ci este o viaţă mai presus de orice imaginaţie. Şi, mă mir că ea, această problemă, nu e o problemă a tuturora.

Fără îndoială că nu am terminat de înşirat cuvintele mele definitorii. Voi, care mă citiţi regular, veţi  mai afla şi altele. Sperăm ca ele să fie folositoare şi pentru alţii, pentru cât mai mulţi. Şi, ceea ce scriu, scriu cu responsabilitatea a ceea ce cunosc.

Însă acum, intrând în noul an, în 2009, mă rog lui Dumnezeu ca să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi. Am fost şi sunt binecuvântat cu comentarii şi probleme interesante ridicate din partea cititorilor mei. În scurt timp va debuta un proiect, în limba română, de traducere zilnică a blogului nostru de către un grup de studenţi din Bucureşti. Nu am fost niciodată mai onorat ca la auzul acestei veşti.

Există traducători generoşi ai articolelor noastre deopotrivă în România, Rusia, Franţa, Serbia, Macedonia şi în alte părţi ale lumii. Motorul meu de monitorizare, după steagurile naţionale, ale celor care mă vizitează îmi spune că avem vizitatori din peste 140 de ţări, printre ele intrând şi Vaticanul, cu două intrări pe blog.

Asta înseamnă că împărţim o viaţă în comun şi, mai ales, o foame reală de plinătatea cunoaşterii lui Iisus Hristos, care ne face să ne adâncim viaţa pe căile adevăratei existenţe. Slavă lui Dumnezeu pentru cele pe care le trăim!

Cf. sursa.

Did you like this? Share it: