„Luceafărul” în varianta Sfântului Antim Ivireanul

Păcatul cel dintâi şi mai mare
decât toate păcatele este mândria,
pe care o a izvodit
şi a născut singur Satana,
care era înger şi
se numea Luceafăr,
pentru multa lumină ce avea;

care mândrie l-a surpat
şi l-a pogorât,
cu toată ceata lui,
întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului.

Şi dintr-atâta lumină ce avea
s-au făcut decât toate negreţele
şi decât toate întunericile
mai negru şi mai întunecat
şi are să se osândească în veci nesfârşiţi,
pentru că nu are tămăduială,
nici vindecare rana lui,
că fiind duh, nu are pocăinţă.

Şi cu acest păcat al mândriei,
pentru multa lui invidie,
a înşelat şi pe ticălosul Adam,
de l-a surpat din cinstea lui
şi l-a dus la moarte
şi l-a pogorât şi pe dânsul în Iad.

Şi precum păcatul mândriei
a avut putere
de a pogorât pe Luceafăr,
până la cele mai de jos
prăpăstii ale Iadului,
aşa şi bunătatea [virtutea] smereniei are
mai multă putere decât mândria;

că a făcut pe însuşi Dumnezeu,
Care este Făcătorul Luceafărului
şi S-a plecat atâta,
cât a lăsat cerurile
şi toată slava şi lauda
ce avea de la toate Puterile Cereşti,
de S-a pogorât
pe pământ şi S-a făcut Om

şi S-a smerit până la moarte,
după cum zice Fericitul Pavel,
moarte pe Cruce;
şi S-a pogorât şi până la Iad
de a scos pe Adam,
cu tot neamul lui
şi l-a suit împreună cu Dânsul la cer,
unde a fost şi mai înainte.

Iar Luceafărul n-a putut să se mai suie,
căci îl atârna păcatul în jos.
Că păcatul se aseamănă pietrei
şi caută să meargă
la maica ei, în pământ,
de unde şi este.

Iar bunătatea se aseamănă focului
şi este să meargă sus,
în văzduh, unde-i este matca,
că Dumnezeu este foc mistuitor
şi pară de foc subţire,
precum L-a văzut Proorocul Ilie.