Sfântul Dosoftei, „Psaltirea în versuri” (1673) – selecţie de versuri

A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,
Ce le-ai umplut singur dintâi cu cuvântul.
Şi toate din lume de Tine-s făcute,
Şi i-ai dat podoabă de noroade multe.
I-ai pus aşezarea pe mări şi pe ape,
I-ai făcut temeiul tare, [nimeni] să nu-l sape.

Văz că-i făcut cerul de mâinile Tale,
Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale.
Ai tocmit şi luna să crească, să scază,
Să-şi ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pe noapte,
De dau cuviinţă, Tu le-ai urzit toate.

Doamne, nu mi-e inima măreaţă
Nici căutătura nu mi-e semeaţă
Nici n-am purces de-a mă suirea
În minuni mai sus decât mi-e firea.

Dintr-adânc ţi-am strigat, Doamne Sfinte,
Şi să-mi auzi glas de rugăminte.
Şi-ntr-auzul tău, Doamne, să ajungă
Glasul meu cel ofilit de rugă.

Vor compune Psalmi moderni, în literatura română, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.

Aranjate sub forma de mai sus, versurile Sfântului Dosoftei sunt extraordinar de moderne. Aşa încât credem că este vremea să recalculăm modernitatea literaturii române, în ce constă ea cu adevărat, dacă şi acolo unde există.

Alţi Psalmi din opera lui Dosoftei îl anticipează pe Eminescu, în ce priveşte Luceafărul sau descrierea codrului:

Către Mine Domnul zice:
“Fiul Meu eşti din matrice,
Eu astăzi Te nasc pe Tine.
Şi vei cere de la Mine
De-ţi voi da limbile [neamurile] toate,
Ce Ţi-s ocină de soarte [sortite],
Că-Ţi vor asculta cuvântul
Şi vei domni-n tot pământul.
Şi-i vei paşte cu toiagul
Cel de fier în tot şireagul…”

Fiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am şi dobitoace multe,
Şi de zimbri-am cirezi multe,
Păsări încă am cu cârduri,
De să ţin de hrană-n câmpuri.
Am şi ţarine destule,
De-mi sunt slugile sătule…

Cele mai frumoase versuri din literatura veche sunt considerate cele care formează Psalmul 136:

La apa Babilonului
Jelind de ţara Domnului
Acolo şezum şi plânsem
La vorbă de ne strânsem
Şi cu inimă amară
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte
Plângeam cu lacrimi fierbinte.
Şi harfele ferecate
Lăsam prin sălcii aninate,
Că acolo ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zicem viers de carte
Într-acea străinătate,
Ca-n sfânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul…

Am actualizat din nou limbajul, considerând că prin aceasta nu am dăunat cu nimic farmecului limbii vechi, ci doar am făcut textul mai accesibil cititorilor din zilele noastre.

*

Un comentariu extins: aici