cer-instelat

Primul care l-a descoperit a fost Nichita Stănescu. Nichita considera că poezia românească începe cu adevărat din literatura veche şi declara cu tărie că există, spre exemplu, în Istoria Ieroglifică fragmente de poezie care fac din Cantemir „un mare înaintaş al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaş egal cu urmaşii săi şi deci mai tulburător”.

Tot el a descoperit şi acest poem în Letopiseţul lui Neculce:

Avea Radu-vodă o fată din trupul lui,
să fi fugit cu o slugă,
ieşind pe o fereastră
din curţile domneşti din cetatea
Hârlăului.
Şi s-a ascuns în codru.
Şi a făcut Radu-vodă năvod de oameni
şi a găsit-o în mijlocul codrului
la o fântână
ce se chema Fântâna Cerbului,
lângă podul de lut.
Deci pe slugă l-au omorât,
i-au tăiat capul,
iar pe dânsa a dat-o la călugărie,
de-a călugărit-o.

Pe urmele lui Nichita, credem că putem selecta şi alte fragmente impregnate de suflu poetic, în istoria lui Neculce:

Domnia lui Ştefan cel Mare

Ştefan-Vodă cel Bun
multe războaie a bătut.
Şi aşa se aude din oameni vechi şi bătrâni:
câte războaie a bătut
atâtea mănăstiri şi biserici a făcut.

Sf. Ştefan cel Mare şi Sf. Daniil Sihastrul

Şi bătând Ştefan-vodă
la uşa sihastrului,
să-i descuie,
a răspuns sihastrul
să aştepte Ştefan-vodă afară
până şi-a istovi ruga.
Şi după ce şi-au istovit
sihastrul ruga,
l-a chemat în chilie
pe Ştefan-vodă.
Şi s-a spovedit Ştefan-vodă la dânsul.
Şi a întrebat Ştefan-vodă
pe sihastru ce va mai face,
că nu poate
să se mai bată cu turcii:
închina-va ţara la turci, au ba?
Iar sihastrul a zis să nu o închine,
că războiul este al lui,
numai după ce va izbândi,
să facă o mănăstire
acolo, în numele Sfântului Gheorghe,
să fie hramul Bisericii.
Şi întorcându-se-napoi Ştefan-vodă,
s-a apucat de a făcut
Mănăstirea Voroneţul.

Visul lui Petru Rareş înainte de a fi domn

Peste noapte
au visat un vis,
precum dealul
din cea parte de Bârlad
şi dealul cel dincoace
era de aur,
cu dumbrăvi cu totul.
Şi tot sălta,
juca
şi se pleca,
se închina
la Rareş.

Sfetnicul de domn rău…

Sfetnicul de domn rău,
pentru cinstea ce are,
orbit de răutate fiind,
gândeşte
şi-i pare că nimereşte
şi pe urmă
mai rău greşeşte,
că pe urmă
răul cel mai mare
şi osânda cade în capul lui.
Că lacrimile săracilor
nici soarele,
nici vântul
nu le poate usca.
Că ruga smeritului
nori în cer pătrunde.

În aşteptarea războiului

Atunci oastea rusească,
cum mergea înşirată
pe această parte de Prut,
tătărimea era
de cealaltă parte;
trecuse de coada oştii ruseşti
în sus.
Pe câmp
se vedeau focurile ca stelele.

Did you like this? Share it: