Mihail Eminescu, Formă şi fond [11 dec. 1888]

[viddler id=c7ecff94&w=437&h=370]

Podcastul aduce în prim-plan: Mihai Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1990, p. 505-506.

Te îmbrăţişez cu mâinile amândouă dacă mă înţelegi

te-astept

Clipele singure sunt clipe dificile, extenuante, sunt clipe decisive. Dacă cazi pe parchet, din cauza durerii şi nu mai poţi să te ridici de-acolo, timpul se suspendă şi în locul lui rămâne o aglutinare de idei, o continuă pendulare între nădejde şi disperare, între rugăciune  ţipată, oftată, dureroasă şi nervozitatea de a nu te putea ridica de acolo.

Înţelegi importanţa mersului, a sănătăţii, a liniştii interioare când nu o mai ai decât la cote minimale. Abia atunci ştii cât de rezonabilă e grija de sănătatea şi de timpul propriu.

*

Cui să spui lucruri care nu pot fi înţelese de oricare?!

*

Invidia este o formă de vitalitate sinucigaşă. Cu cât încerci mai mult să negi simpatia faţă de cineva –  fapt care stă la temelia invidiei –  cu atât te sleieşti de putere creatoare, de bucurie, de spontaneitate.

Invidiosul devine, pe zi ce trece, un om nespontan, acru, închis în sine, pentru că păşeşte / se scufundă în sentimentul că altcineva e motivul pentru care el nu poate fi om împlinit.

Însă esenţa dramei invidiei constă nu în întrecere ci în lipsa de entuziasm. Invidia urăşte de fapt darul lui Dumnezeu, entuziasmul, creaţia, pentru că nu înţelege că a dărui, a te dărui înseamnă a fi mare/ împlinit.

*

Recitesc oameni iubiţi mie, Sfinţi şi genii, şi simt, la fiecare pagină, cum acele pagini…ar fi putut să nu fie scrise niciodată. Cele scrise de către ei au fost scrise împotriva întregii singurătăţi, ingratitudini şi nesimţiri din jurul lor. Şi, ceea ce este cel mai uluitor e că drama asta se repetă cu fiecare în parte.

*

Nu am învăţat nimic esenţial din istorie în materie de generozitate. Am înţeles însă ceva esenţial în materie de distrugere a altora: tăcerea e tot la fel de decimantă ca şi glonţul.

*

M-am trezit din boală cu o sensibilitate enormă la naturaleţea sau falsitatea mâncării. Boala a fost un fel de academie a stomacului. Dintre toate mâncărurile îngurgitate după, am simţit numai apa, berea, sucul de zmeură şi portocalele.

În rest…mănânc lucruri moarte, lucruri care nu ajung deloc la stomac, care nu sunt după noile aspiraţii ale stomacului meu şi pe care mintea nu le detectează. De aceea, după două-trei minute de stat la masă nu mai am poftă de mâncare.

*

Libertate interioară nu înseamnă să faci tot ce poţi să faci. Eşti liber duhovniceşte când poţi să ai libertatea de a bucura pe un altul mai presus de aşteptările lui şi ale tale. Adevărata libertate nu te face liber numai pe tine ci înseamnă o libertate/ o eliberare împreună cu mulţi alţii.

*

De ce prostia este repugnabilă? Pentru că simţi că înseamnă o viziune anapoda sau depăşită asupra vieţii. Nu repugnă prostia decât celui care s-a luptat cu ea în el şi în alţii. De fapt nu ne e silă decât de lucrurile cu care ne-am luptat şi ne luptăm zilnic.

*

Viaţa duhovnicească e subiectul cel mai prost înţeles de către mulţi dintre creştinii ortodocşi. Ea este confundată ori cu pietismul ori cu activismul autoritar.

Cel care vrea numai simţirea harului fără luminarea minţii, adică spiritualitate fără teologie, e un pietist, un sentimentalist fără cap, iar cel care vrea să ajute trupul şi să aducă bunăstare oamenilor fără să îi şi schimbe interior e un activist al prosperităţii fără simţul îndumnezeirii.

Însă viaţa duhovnicească presupune o experienţă a comuniunii cu Dumnezeu a omului în integralitatea lui pentru ca omul să se îndumnezeiască.

Viaţa duhovnicească nu e un alt fel de a trăi, adică o modă perisabilă, ci este viaţa adevărată a omului, e viaţa bisericească, e viaţa noastră în şi cu Hristos Dumnezeu întru care ne bucurăm de Mântuitorul vieţii noastre.

Tocmai de aceea criticile omului duhovnicesc la ambientalul vieţii seculare sunt critici venite tocmai din acest fundament al comuniunii cu Hristos, de la care învăţăm să simţim în atmosfera veşniciei şi nu a istoriei căzute.

Dacă dumnezeiescul Pavel vorbea despre faptul că are mintea şi sensibilitatea lui Hristos asta însemna că gândeşte, simte, acţionează din mijlocul relaţiei lui directe, nemijlocite cu Hristos.

Şi Pavel spunea adevărul şi acesta e adevărul: viaţa duhovnicească e viaţa noastră cu Hristos Dumnezeu, din mijlocul căreia vorbim cu autoritatea vie, directă a lui Hristos, pentru că El este mereu cu noi şi ne învaţă pas cu pas ce vrea Hristos de la noi în epoca noastră şi în fiecare epocă.

*

Am repulsie faţă de diminutivările de nume personale. Nu îmi place să spun Costel unui om pe care îl cheamă Constantin şi nici Miti sau Mitică unuia pe care îl cheamă Dumitru.

Diminutivările de acest tip mi se par o luare în derâdere a omului ca atare. Pentru mine ele stârnesc hazul…în anumite contexte, pentru că sunt o luare în batjocură a omului ca atare.

*

Traducând aseară pe părintele Stephen Freeman mi-am dat seama că şi eu cunosc criza existenţială, ca şi Sfinţia sa, de foarte devreme. M-am întâlnit cu moartea, cu moartea celor iubiţi din primii ani de viaţă.

Moartea mi-a devenit o certitudine irefutabilă, o normalitate non-reparatorie de foarte devreme. Moartea urâtă, survenită în urma accidentelor de maşină, a spânzurării sau a unei boli depersonalizante mi-a devenit cunoscută cu multă forţă.

Ea m-a umplut de gravitate, de singurătate şi de încremenire în sine. Am început să port singurătatea morţii în mine ca pe un participiu al vieţii. Moartea are pentru mine valenţele vieţii, ale unei vieţi care o încorporează, care nu se luptă cu ea dar o suportă extrem de dureros.

*

Mă terifiează capetele goale care umblă în frigul iernii. Pentru mine nu e un supliciu mai mare decât să văd oameni bătându-şi joc de sănătatea lor cu 0 luciditate trufaşă.

Am o singură explicaţie pentru asta: nu dau doi bani pe creierul lor, pentru că nu cred că au de produs ceva unic prin intermediul lui. Cineva care ştie cât de preţioasă e sănătatea dar şi timpul pentru om nu îşi permite să ia în derâdere aceste două componente sine qua non ale unei mari creaţii.

*

Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să ai aspiraţii mici sau de ce trebuie să imiţi idealurile altora de viaţă când tu eşti o persoană unică. Nu am găsit mulţi creştini ortodocşi care să înţeleagă ce înseamnă unicitatea lor personală cât şi ce înseamnă să îşi personalizeze unicitatea lor ontologică.

Tocmai de aceea au stupoare, foarte mulţi, la ceea ce e personal, unic, viu, incandescent şi preferă repetiţia, colajul, nota de subsol, citaţia din alţii.

Însă niciun Sfânt nu poate fi citat în sprijinul vieţii tale dacă nu eşti şi tu un Sfânt. Iar dacă eşti un om al sfinţeniei nu mai simţi nevoia continuă de referenţialitate, de citare din alţii, pentru că simţi că ai ajuns de un cuget şi de o simţire cu ei iar citarea altora e deja un lucru redundant, pentru că toţi înţeleg că ce spui e adevărat.

Bineînţeles, toţi care trăiesc ca şi tine comuniunea, conglăsuirea cu Sfinţii.

*

Pe partea dreaptă, sus, a platformei noastre există un widget care contorizează numărul celor care sunt abonaţi prin RSS-uri la conţinutul a ceea ce scriem. Feedburner ne spune că sunt X listeners, abonaţi la noi.

Există un număr de 5-7 inşi care ne manipulează în continuu această listă infimă de abonaţi –  în comparaţie cu cititorii noştri  – prin aceea că o sporesc sau o micşorează în funcţie de frecvenţa cu care scriem.

De ce fac asta? Pentru ca să ne pedepsească când nu le place ceea ce scriem sau se pun din nou în rândul abonaţilor, când, se pare, că noi revenim la lucruri pe placul lor. Nişte manipulatori justiţiari…

Acest lucru e observabil de către toţii… Există şi un alt lucru neobservabil decât de către noi…şi manipulatorii noştri de ocazie ştiu acest lucru, pentru că au nişte bloguri dezonorante pe undeva, prin larga blogosferă cu lucruri de duzină: au început să ne citească numai pe taguri.

Nu mai caută probleme minore [pentru că am ironizat de mai multe ori acest lucru în mod public], ci acum caută tagurile care nu duc la articolele noastre…ci numai la articole despre alţii.

Cine sunt manipulatorii? Oameni mici şi invidioşi…dar care se bucură să îşi ridice la tine articole care le vizează gruparea sau orientarea gândiristă.

De ce am scris acest lucru? Pentru că manipulatorii noştri din 2006, 2007, 2008 nu au învăţat nimic esenţial nici până în 2009: nicio astfel de şicană nu ne opreşte din drum şi nicio ameninţare nu ne sperie.

Nu scriem lucruri pentru ca să placă unuia sau altuia, ci pentru că ştim că ele trebuie să instruiască pe oamenii care privesc şi vor privi din ce în ce mai serios mediul online.

Deci nu scriem pentru manipulatorii noştri pietişti, pentru cei rămaşi în urmă, pentru eterodocşi sau revanşarzi ci pentru oamenii care vor, cu adevărat, un sprijin în viaţa lor, o orientare globală asupra lucrurilor şi nu una fragmentară.

*

Putem să spunem deschis lucrurile: Teologie pentru azi a fost şi este un proiect de familie prea mare pentru aşteptările cotidiene şi prea neînţeles prin generozitatea şi profunzimea lui.

Când m-am uitat zilele astea la arhiva blogului, în moment ce încercam să fac pdf-ul unei luni, am înţeles că m-am epuizat iarăşi enorm de mult, în scurt timp, şi că am scris totul cu o inconştienţă ieşită din comun în ceea ce priveşte surmenarea mea interioară. O parte din boala mea ţine de această surmenare generoasă…

Mă enervez şi eu, mă apucă groaza când mă gândesc la cât am muncit  la nivel online şi la cât s-au satanizat oamenii din jurul meu, la contactul cu cele scrise, în loc să se înduhovnicească.

Comentariile s-au sistat precum gazul din Rusia…dar s-au înmulţit cititorii şi mai ales plagiatorii, găsesc idei şi atitudini, care ne sunt proprii, în fiinţa altora…dar care ar băga mâna în foc că nu ne-au citit niciodată.

De unde atâta aversiune faţă de lucrurile care le plac la noi? Ce enervează mai mult la noi: conştiinciozitatea cu care scriem, profunzimea a ceea ce scriem sau gratuitatea a ceea ce facem? Cred că toate la un loc…

*

Păcatul împotriva Sfântului Duh este păcatul împotriva darurilor lui Dumnezeu din oameni. Cine neagă, cu obstinaţie, realitatea harului lui Dumnezeu din oamenii Săi…săvârşeşte păcatul împotriva Sfântului Duh, care nu se iartă nici acum şi nici în viaţa veşnică pentru că e un păcat făcut cu conştienţă şi, mai ales, îndreptat împotriva lui Dumnezeu.

Când urăşti sau invidiezi pe cineva pentru că e bun, iubitor, smerit, sfânt, extraordinar atunci urăşti pe Dumnezeu care i-a dat să fie astfel. Păcatul împotriva Sfântului Duh e păcatul împotriva lui Dumnezeu, a Dumnezeului iradiant din totdeauna, a Dumnezeului viu, Care ne umple pe noi de darurile Sale.

*

Munca noastră online ne-a învăţat, din plin, duplicitatea oamenilor ortodocşi sau nu, cruzimea lor, barbaria lor, nesimţirea lor…şi, prea puţin, duhovnicia lor.

O mărturisesc cu cea mai mare nefericire: nu am găsit la nivel online niciun ortodox român care să creeze, cu generozitate debordantă şi cu amprentă duhovnicească.

În tot onlineul ortodox mondial –  şi cred că îmi daţi credit că ştiu ce spun –  în afară de părintele Stephen Freeman nu am găsit un alt om, în mod zilnic, duhovnicesc. Şi ar fi fost astfel şi dacă nu ar fi scris la nivel online, pentru că ceea ce scrie acum la nivel online ar fi scris şi spus în alte conjuncturi, pentru că acesta este el.

Oameni duhovniceşti de ocazie sau care sunt duhovniceşti numai când nu te iei de ei am găsit cu duiumul. Dar duhovniceşti tot timpul, în fiecare virgulă pe care o scriu şi în fiecare gând pe care îl depun în faţa altora n-am găsit…ceea ce înseamnă că e dramatic.

Suntem cu toţii ortodocşi dar nişte ortodocşi din care emană prea puţină principialitate, cunoaştere, iubire, smerenie, iertare…şi, mai ales, muncă. Tocmai de aceea sunt milioane de bloguri şi saituri cu prostioare, imagini şi ştiri deşucheate şi prea puţine bloguri ortodoxe: pentru că ortodocşii nu prea sunt ortodocşi. Se tem să aibă profunzime şi infinită generozitate dialogică.

Acesta e semnul că nu gândesc şi simt ortodox tot timpul. Şi când eşti ortodox doar în anumite momente nu ai îndrăzneală duhovnicească spre fapte bune.

*

Dracii se tem cel mai mult de sinceritatea virtuţilor şi a emoţiilor noastre. De aceea caută ca ele să fie afectate, edulcorate.

Aşa am învăţat că nu e de ajuns să fii doar om duhovnicesc, adică om care trăieşti şi gândeşte întru harul lui Dumnezeu –  pentru că sunt mulţi care trăiesc astfel  în Biserica noastră –  ci că trebuie să ai şi mai mult decât atât : înţelepciunea de a nu fi nesimţit cu cei care văd darurile tale duhovniceşti şi  vin către tine şi de a ştii să comunici eficient despre viaţa ta cu Dumnezeu.

Noi, în România, avem mulţi Părinţi şi Maici duhovniceşti dar care vorbesc o limbă de lemn ortodoxă şi teologică greu de înghiţit. Deşi, la nivel interior ei se schimbă continuu, modul în care gândesc şi, cu precădere, cum explică ceea ce gândesc e anacronic, vetust, fără personalitate.

Şi, de aceea, mulţi dintre tinerii ortodocşi români vorbesc ca şi ei, îi imită într-un mod grosolan şi se mărginesc la lucrurile pe care le ştiu şi le propun aceia, deşi observă, cu vârf şi îndesat, că ei nu mai sunt proprii înţelegerii lumii în care trăim.

Asta pentru că ortodocşii nu sunt, din punct de vedere duhovnicesc, critici cu lucrurile învechite, redundante sau neinspirate pentru clipa de faţă. Nici eterodocşii români nu sunt mai de soi din acest punct de vedere. Reticenţa la schimbare, la nou e o reticenţă venită dintr-un minus de înţelegere duhovnicească şi nu dintr-un plus de duhovnicie.

*

În primii ani ai convertirii mele  credeam, cu o naivitate frumoasă, că oamenii duhovniceşti înţeleg totul şi că, dacă mă împrietenesc şi mă confesez lor am să aflu răspuns la toate întrebările şi dorurile mele.

În proporţie de 70 % aveam dreptate. Am întâlnit şi am trăit pe lângă oameni Sfinţi şi duhovniceşti profunzi, le-am ucenicit sau am fost prietenul lor intim, de conştiinţă, direct sau indirect…însă mi-am dat seama, pe viu, că şi oamenii duhovniceşti pot fi şi, unii, sunt anacronici.

De ce? Pentru că nu mai vor, din diverse motive personale, de la un moment dat, să fie proprii ritmurilor lumii cu care sunt contemporani, ori dintr-un exces de dezamăgire ori dintr-un exces de atenţie sau de pudicitate.

Nu am găsit până acum un om duhovnicesc perfect lucid şi racordat  în mod curent la realitate, chiar dacă, într-o anume profunzime, e mereu cu Domnul. Asta m-a dus să înţeleg faptul că nu trăiesc continuu armonia dintre viaţa de acum şi veşnicie.

Pentru mine nu există o sincopă între viaţa de acum cu Domnul şi viaţa cu El în veşnicie. Eu nu simt lumea de acum că e fără Dumnezeu şi mă simt foarte bine în ea, împreună cu El, după cum m-aş simţi în cer. Diferenţa dintre acum şi dincolo e una de intensitate a relaţiei cu El şi nu de stare.

Şi acum şi dincolo sunt şi voi fi cu El şi de aceea starea mea cu El nu mă face să dispreţuiesc nici lumea de acum şi nici pe cea de dincolo, pentru că El e Domnul întregii lumi, a întregii existenţei, deopotrivă al timpului şi al veşniciei.

*

Când Domnul m-a convertit deplin la dreapta credinţă, prin minunea revoluţiei române din 1989, am înţeles din start că de acum încolo trebuie să muncesc continuu pentru cunoaşterea, iubirea şi prezentarea vieţii ortodoxe.

De aceea am citit, scris, căutat, găsit oameni, cărţi, Sfinţi, Moaşte, Icoane, Biserici etc. pentru ca să cuprind tot cât pot cuprinde despre credinţa mea şi  oamenii care au trăit-o şi o trăiesc şi asta fac şi astăzi şi voi face până la sfârşitul vieţii, pentru că convertirea reală este un dinamism neîntrerupt.

De aceea nu pot să înţeleg un ortodox care se scârmă în nas toată ziua, unul care merge cu şuşoteli şi afaceri, un ortodox diletant şi farsor pentru că, pentru mine, ortodoxul este un om mereu în lucru, mereu în dragoste, mereu atent, delicat, emoţionat, nerăbdător de a se întâlni cu noul, doritor de frumos, de bine, de extaziant.

Însă, peste tot, dau de ortodocşi mici la suflet, fricoşi, diletanţi, impostori, promit una acum şi mâine nu te mai cunosc, răzbunători, reci, calculaţi, deloc muncitori dacă nu le iese banul la afacere. Mulţi dintre ei sunt agnostici, catolicizaţi, protestantizaţi la minte sau pietişti.

Dacă aş gândi totul în parametrii lucidităţii nu cred că aş mai putea să dorm. Din fericire sunt acaparat de rugăciune şi de munca mea teologică încât nu mai văd dezastrul teologic şi moral al confraţilor mei, pentru care sufăr în mod teribil.

Dumnezeu îmi închide ochii de multe ori ca să nu văd stricăciunea ontologică şi fărădelegile din jurul meu. Da, nu ştiu dacă le-aş putea face faţă. Dumnezeu nu greşeşte niciodată… Dacă nu îmi dă să văd sau să trăiesc ceva anume înseamnă că e cel mai bine aşa. Cunoaşterea trebuie să transfigureze pe om şi nu să-l coboare în abisul deznădejdii.