fortareata

Mihail Eminescu a evitat să folosească în scrisul său cuvântul zid. În loc de zid  – românizat din slavonă –  folosea varianta latină: murus, muri= zid. De unde mural = ceva aflat pe zid. Expresia cea mai uzitată: pictură murală = pictură făcută pe zid, pe zidul Bisericii.

*

Când vorbea de dragostea sexuală, Eminescu folosea cel mai adesea cuvântul amor şi nu dragoste. Tot un cuvânt latin, pentru că vine de la: amor, amoris. În latină însă însemna mai întâi dragoste, iubire, pentru ca în cele din urmă să însemne sexualitate între doi parteneri de sex opus şi chiar  sexualitate homosexuală.

Tocmai de aceea, pentru noi, amorul are astăzi mai multe în comun cu amoralitatea decât cu amor = dragoste, folosindu-se ultimele şi nu primele semnificaţii ale cuvântului latin.

*

De ce mor se află în amor? Am observat în studiul nostru ceva recurent la Mihail Eminescu, faptul că el înţelegea adesea actul sexual ca o plonjare în moarte.

Intimitatea, sărutul, îmbrăţişarea seamănă mult la el cu extincţia, pentru că el vrea să se stingă împreună cu iubita lui sau să rămână mereu astfel sau să nu îi vadă nimeni iubindu-se.

Iubirea romantică dorea să se ascundă de ochii lumii. Iubirea romantică era o moarte pentru alţii şi o viaţă, exclusiv, în doi.  Era un egoism în doi.

Faptul că iubirea se consuma pe furiş, tainic, în alte vremuri şi intimitatea era personală… acest lucru e ceva deplin contrastant cu dragostea postmodernă care e la vedere şi este epurată de intimitate.

Sărutul lasciv pe stradă înseamnă o dezintimizare a dragostei, pentru că şi alţii participă vizual la dragostea ta. Filele video erotice, personale, ale profesoarelor românce care au ajuns pe net şi au făcut atâta vâlvă nu înseamnă decât o dezbărare de intimitatea în doi pentru o intimitate open free.

*

Pus la zid are valenţe executorii. La fel şi încolţit de situaţie. Dacă pentru alţii punerea la zid înseamnă omorârea lor, pentru noi expresia ca atare a rămas doar cu valenţe metaforice, exprimând nevoia financiară cel mai adesea, care ne constrânge la acţiuni disperate.

Încolţirea trimite la hăituirea animalelor sălbatice. Porcul mistreţ, căprioara, iepurele de câmp sunt încolţiţi, sunt încercuiţi, sunt în focul puştii…

*

De ce ruşinea nu mai e o constrângere interioară? Pentru că ruşinea are tot mai puţine valenţe morale pentru contemporanul nostru.

Pentru un creştin ortodox ruşinea e o luare de contact cu păcatele noastre. Ruşinea păcatului de la spovedanie, stânjeneala de a face anumite gesturi în anumite locuri, pudoarea de a vorbi despre sine sau de a se propune… au cu toate valenţe teologice.

Pentru noi morala e teologică şi niciodată altfel şi teologia e fundamentul moralei şi nu invers. Relaţia cu Dumnezeu naşte comportamentul faţă de Sine, faţă de noi, faţă de semeni şi creaţie în ansamblul ei.

De aceea nu acţionăm pe baza unor coduri sociale, de comportament, de grup…ci pe baza Revelaţiei dumnezeieşti.

A nu te răzbuna, a ierta, a iubi, a nu minţi, a nu fi curvar etc. nu sunt imperative morale în sine pentru noi, pe care le împlinim fără niciun scop, ci aceste manifestări morale sunt expresii ale voii lui Dumnezeu, Care ne vrea astfel.

Morala ortodoxă e revelaţională, tradiţională şi ontologică. Ea are racordări cu Tradiţia şi Scriptura, cu modul de nevoinţă ortodox şi îndumnezeieşte fiinţa noastră.

A nu fura, a nu curvi, a nu minţi, a ierta etc. au repercusiuni directe, imediate, îndumnezeitoare în fiinţa noastră şi, împlinind poruncile lui Dumnezeu înţelegem cât de mult ne personalizează acestea, cât de mult ne fac să fim ceea ce El doreşte să fim.

*

Am un dicţionar în care, după cuvântul sfânt…vine cuvântul şfanţ. Nu am niciun şfanţ = nu am niciun ban… Adică lângă sfinţenie stă materialismul, profitul şi, implicit, profitorii…Chiar: nu mai există niciun cuvânt între sfânt…şi şfanţ?

*

Cunoaşteţi expresia: mi-a întors maţele pe dos? Dacă aţi fost la tăiatul porcului ştiţi cum se întorc maţele pe dos, cum se spală, cum se râcâie… Dacă cineva îţi întoarce maţele pe dos înseamnă că ţi-a spus vreun cuvânt sau ţi-a făcut vreo fază de zile mari, ceva la care nu te aşteptai. Asta în sens negativ.

Nesimţirea lui mi-a întors maţele pe dos. Era o mizerie insuportabilă acolo…de ţi se întorceau maţele pe dos. Adică a fost un om dezgustător, pe care nu mai poţi să îl înghiţi [ deşi nu îngurgităm pe nimeni…] sau te-ai întâlnit cu o privelişte care te-a făcut să îţi vină să vomiţi.

Însă locul ingurgitabil este locul murdărit de către un om vicios, nesimţit, insolent, bădăran la culme. Amprenta lui devine amprenta locului.

De aceea, la polul opus, cu maximum de pozitivitate, este expresia: omul sfinţeşte locul. Cum îl sfinţeşte? Prin tot ceea ce este şi tot ceea ce face. Ai cu cine vorbi, ai cu cine te înţelege, se vede în toate ale sale o ordine duhovnicească, cumsecădenie, ospitalitate.

De aceea omul duhovnicesc / omul bun e omul „care e bun să îl pui la rană”, e ca un plasture vindecător, e un medicament, e miere pentru răni, e har pentru doruri.

*

Am un simţ scăzut, care merge până la absenţă…faţă de ceea ce înseamnă posesiune. Mie îmi place să fac, să întreţin…dar mai puţin sau deloc să stăpânesc. De ce? Pentru că trăiesc lucrurile ca posesiuni ale lui Dumnezeu, de care mă bucur, fără să mă simt legat de ele.

A stăpâni e un verb rece, enervant pentru mine. Pentru că mie îmi place să fiu împreună cu, să am ceva împreună cu alţii, să văd împreună lucrurile. Tocmai de aceea am oroare faţă de bani…deşi ştiu că fără ei nu pot face nimic în lumea aceasta.

Însă, dacă nu am simţul posesiunii egoiste….nu înseamnă că nu sunt realist. Realitatea e că totul e nestatornic şi că nimeni nu stăpâneşte pământul prin moştenire de familie sau prin bani…ci moştenirea pământului se dobândeşte numai prin sfinţenie.

Fericirile vorbesc despre moştenirea pământului şi o primă interpretare e că pământul e fiinţa noastră. Dacă o moştenim prin har, dacă ne deparazităm de vicii şi ne moştenim şi domolim sufletul şi trupul prin virtuţi atunci vom moşteni/ vom avea fiinţa noastră ca mântuire, acum iar veşnic vom avea comuniunea cu Dumnezeu, care e o formă de posesiune de sine în comuniune.

Eu am oroare de tot ceea ce mă însingurează de alţii. De aceea nu îmi plac posesiunile, titlurile, banii, obiectele în mod congenital…pentru că acestea mă fac să fiu socotit unul, care iau caşul de la gura altora.

De aceea orânduirea socială, puricată cu atenţie, e un maxim de nedreptate pentru că nu îi împacă pe toţi, nu îi satisface pe toţi la modul personal şi nici nu îi stratifică,valoric, pe toţi.

Astfel că nici socialismul, nici democraţia, nici regalitatea, nici anarhia, nici autarhia nu rezolvă toate problemele tuturora. Iar, pentru valoare, trebuie să ai capacitatea de a o înţelege şi de a o asimila. Şi, dacă nu poţi să o vezi…cum poţi atunci să dai fiecăruia după propria lui valoare?

Împărăţia lui Dumnezeu este însă formată din persoane care sunt valori în sine, cumuli de virtuţi, care nu se văd decât în relaţie cu alţii şi, în acelaşi timp, improprii relaţiei cu alţii, tocmai de aceea îşi şi dau unii altora întâietatea.

Acolo unde stăpâneşte dragostea şi smerenia întotdeauna cuvintele adună, unifică,bucură, întraripează, la fel şi faptele…şi nu dezunifică nici interior şi nici comunitar.

*

Nu am trăit niciodată într-o comunitate duhovnicească mai mare de 3 sau 4 inşi. Şi numesc comunitate duhovnicească pe oamenii care sunt prieteni în toate: şi în gânduri şi în atitudini, şi, pentru câteva zile sau un timp anume, trăiesc împreună spre edificarea lor duhovnicească.

Tocmai de aceea nu ştiu unde aş putea  trage în piept frumuseţea teologică şi ascetică a comunităţii duhovniceşti reale. Paradigma comunităţii duhovniceşti a Sfântului Paisie Velicicovski sau a Fericitului Serafim Rose sau a câtorva chilii de la Sfântul Munte Athos îmi dau cele mai frumoase reverii când aud cuvântul…comunitate.

Paradigma comunităţii duhovniceşti înseamnă pentru mine: slujbe în comun, comentarii în comun, citiri în comun, scrieri în comun, muncă în comun, destindere în comun, confesiuni despre orice în comun.

Însă ea nu poate apărea decât între oameni duhovniceşti abisali. Amatorismul în acest domeniu se transformă în luptă pentru putere decizională, certuri pentru prostii şi o despărţire cu gust amar.

*

De 7o de ori câte şapte…înseamnă mereu, întotdeauna. Să iertăm întotdeauna. Să trecem întotdeauna peste nesimţiri şi certuri buruienoase.

Însă, din practică, observ că e mai uşor să ierţi decât să construieşti lucruri admirabile pe iertare. Însă iertarea, dacă nu devine un impuls spre sfinţire, rămâne o banală faptă morală.

*

Mentalitatea de tip scolastic vede faptele bune ca un lucru lângă un alt lucru, fără legătură internă între ele. Un fel de cărămizi care niciodată nu devin…Casa poporului.

Pentru un ortodox fapta bună nu înseamnă o eliminare a unei pietre din sacul de pietre de moară pe care le-am avea în spate…ci un fel de detergent care curăţeşte atât sufletul cât şi trupul pentru ca să fie penetrate de slava lui Dumnezeu.

Pentru noi faptele bune au legătură interioară, pentru că legătura interioară a lor e harul necreat şi harul e detergentul care ne umple de mirosuri dumnezeieşti. Fapta bună e cea care se face în şi prin har şi harul e cel care ne luminează, ne înfrumuseţează.

Învelişul material şi mintal al faptei bune ascunde miezul de har al ei şi acela e cel care ne sfinţeşte.

Foarte mulţi ţărani ortodocşi cred că atunci când fac pomană…morţii mănâncă pe lumea cealaltă ceea ce le  împart ei. Şi asta pentru că nu prea înţeleg sau aşa înţeleg ei lucrarea harului în cei adormiţi.

Harul lui Dumnezeu însă este esenţa pomanei, care se amestecă cu voinţa noastră de a ajuta, de a hrăni, de a milui şi el e cel care hrăneşte pe cei adormiţi ai noştri.

La fel şi rugăciunea nu e cuvinte doar în aparenţă, pentru că, în fapt, ea este mişcarea fiinţei noastre de către har, ca să rostească lucruri esenţiale lui /către / în faţa lui Dumnezeu.

*

Cărţile Sfântului Moise sunt pline de expresia înaintea Domnului. Milostenia, rugăciunea, iertarea, iubirea nu te fac decât să fii…înaintea Domnului, cu El, sub ochii Lui, conviv cu El.

Pentru Biserică prepoziţiile relaţionale sunt un fel de verbe incoative. Înaintea, cu, sub, printre, întru sunt prepoziţii soteriologice, pentru că exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi om în cadrul mântuirii personale. Înaintea lui Dumnezeu, cu/ împreună cu El, sub stăpânirea Sa, Dumnezeu este printre noi, Dumnezeu este întru noi… ţin loc de verbe de mişcare, de acţiuni în mişcare.