Zi: 13 ianuarie 2009
Ilarie Voronca şi poezia ca deznădejde-n rugăciune
Motto:
Ce trist e să fii poet. (Ilaire Voronca)
Voronca, Vinea şi Fundoianu alcătuiesc în literatura română o triadă de poeţi care au practicat un lirism şi au adoptat o formulă poetică înrudite în mod esenţial. Foarte adesea sunt încadrați în categoria poeţilor modernist-avangardişti, pornind de la premisa colaborării lor la diverse reviste declarat avangardiste din epocă, cât şi a poemelor, articolelor şi manifestelor avangardiste concepute de aceştia la un moment dat. (E celebru, mai ales, Manifestul activist către tinerime, al lui Ion Vinea.)
Opera lor, luată în ansamblu, nu ne îndreptăţeşte însă a-i considera vârfuri de lance ale unei mentalităţi avangardiste şi nici măcar ale avangardei literare, aşa cum ne sugerează teoriile sau manifestele lor literare. De altfel – am afirmat şi anterior acest lucru şi îl susţinem în continuare – în literatura română, teoria nu se potriveşte cu practica literară. Macedonski nu scrie o poezie instrumentalist-wagneriană, aşa cum preconizează articolele sale definind poezia viitorului, filosofia şi poezia lui Blaga nu se întâlnesc decât sporadic şi oarecum superficial, iar militantismul filosofico-matematic-ermetizant al lui Barbu se regăseşte exclusiv în formula poetică, în ecuaţia metaforică, nu şi în substanţa poetică a cărei supleţe ideatică este eminamente tradiţionalistă.
La fel, aderenţa programatică a unor poeţi ca Vinea, Voronca şi Fundoianu la modernismul extrem al avangardei, nu se fundamentează printr-o experienţă literară solidă avangardistă. Substanţa poeziei lor rămâne mai degrabă tradiţională / tradiţionalistă, pe fundalul unui limbaj poetic care pare că sparge tiparele gândirii şi că afectează coerenţa mesajului şi logica discursivă. În fond, este un mesaj tradiţionalist exprimat printr-un imagism constructivist, prin peisaje reconstruite.
De origine evreiască, ca și Fundoianu, Voronca împărtășește cu acesta și un destin marcat de sfârșitul tragic, doar că el nu sfârșește în lagăr, ci alege să-și pună singur capăt zilelor. Și tot cu Fundoianu are în comun apetența pentru un imaginar ortodox și pentru un lexic în consecință, între sublim și crepuscular (Fundoianu susținea chiar supremația lexicului slav în poezie, în defavoarea celui latin exaltat de epoca romantică). Cred că artiștii evrei se simt mai aproape de „sufletul slav” și apropie mai mult cultura română de aceste coordonate pe care „idealul europenizării” și purismul „traco-daco-roman”, al românilor „neaoși”, le făceau să se îndepărteze.
Pentru Călinescu, atât Fundoianu cât și Voronca sunt tradiționaliști, tratați în Istoria… sa laolaltă cu Pillat și Radu Gyr (iar Blaga e ortodoxist) – ba chiar subliniază „marea afinitate a lui Ilarie Voronca cu Ion Pillat”.
Călinescu remarca foarte bine că Voronca își compune o
„față de poet dificil pentru profani [e visul tuturor moderniștilor, moștenit de la Eminescu – n.n.]. E futurist, dadaist, suprarealist? Toate și niciuna.
Lipsa copulației obișnuite între cuvinte, a ortografiei, și arhitectura babilonică a paginii aparțin futurismului. Împerecherea întâmplătoare a imaginilor (scoaterea din pălărie) este a dadaismului. Iar pretenția de ocultism aparține suprarealismului.
Dar nici ortografia nu-i așa de total absentă ca să vorbim de futurism, nici asociația reprezentărilor nu e lipsită de oarecare gând și nici gândul nu-i așa de inefabil ca să ne aflăm în fața unui hermetism, profesat la noi cu consecvență numai de Ion Barbu.
Poezia lui Ilarie Voronca este un impresionism ordonat în punctul inițial, dar sfărâmat cu voină prin procedee tipografice și metaforism exagerat […]
Și în ciuda pozelor revoluționare, poetul e un temperament retoric, sentimental, descriptiv [alte caracteristici, subliniez, foarte generale ale poeziei românești, începând cu Eminescu, ramificată apoi în tradiționaliști și moderniști – n.n.], incapabil de coordonare fantastică, tentat de sentențele somptuoase.
În limitele acestui imagism, nu se poate tăgădui lui Ilarie Voronca o voluptoasă receptivitate senzorială, un simț al plasticii cuvântului excelent și o aptitudine de a ridica la rangul de material poetic orice percepție. […]
„N-am iubit niciodată batjocorirea. Lucrurilor care scapă înțelegerii mele le-am dat târcoale cu teamă, cu un ochi străduit să prindă o mișcare neprevăzută, o tresărire în somn revelatoare.” [Ilarie Voronca]
În acest din urmă punct, care nu e decât „savurarea” lui Ion Pillat, stă mentalitatea mai mult decât estetica lui Ilarie Voronca, precum și a multor poeți”.
Poezia lui Voronca e plină de descrieri spiritualizate, în care predomină elementul vizual, imaginea vizuală spiritualizată, ca în versurile următoare:
Îmi port ca un copil bolnav tristeţea,
prin parcu-n care frunzele, asemenea clopotelor, plâng;
şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe,
şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng.
(Tristeţi)
Ştii că acum sonata apelor, în care toată sfâşierea oraşului plângea;
şi glasul de clopot cum învăluia ca-n mătase tristeţea zidurilor plecate.
…şi sonata tăcerii… şi luminile tresărind sfios,
aşa ca nişte note de pian în singurătate.
(Preumblări)
Neliniştea sfârşitului de azi a închis fereştile,
vrăbiile, toate grăunţele amurgului le-au ciugulit,
nălucirea serii pe somnul apelor a trecut molatecă,
şi o adiere calmă, din frunzişul umbrelor, a pornit.
Atunci, gândurile mele triste s-au aplecat spre tine,
ca, spre lumina unei fereşti, flori bolnave.
Şi am înţeles că viaţa e o uliţă cu geamuri înalte şi reci,
şi plânsul nostru s-a înfrăţit cu tonul înserării grave. (…)
Erau toate aşa cum le ştiam de mult.
Pomii singurateci şi trişti se despletiseră în rugăciune,
şi noi am tăcut când am păşit pe lângă ei,
şi am privit cum ultimul ţipăt al oraşului apune.
(Preumblări bolnave)
Oraşul este spaţiul desacralizării, al tristeţii şi al deznădejdii. Pe uliţele oraşului, lumina se desfrunzeşte (o lumină tristă se desfrunzise). Mai mult decât atât, lumina nu mai e lumină în oraş: O! Lumina care vine de acolo de pe câmp luminoasă, / între zidurile oraşului deznădăjduit se va înnegri… În contrast cu ce oferă oraşul, am vrut amândoi bisericuţa mică şi albă de la sat…(…) Sunetul clopotelor are reverberaţii pascale în sufletul poetului şi îi trezeşte o nostalgie dureroasă: clopotele, clopotele vesteau o poveste frumoasă cu o înviere (Primăvară tristă).
Ca şi lumina, liniştea se opreşte la porţile oraşului, în imagini oximoronice care sunt mai mult proiecţii interioare decât peisaje reale (avem în vedere inclusiv oximoronul duhovnicesc: zăpezile dejnădejdii):
Acum, la porţile oraşului sania liniştii s-a oprit.
Lătratul câinilor îi stă în cale şi clinchetul stelelor pe noapte ninge.
În mine, zăpezile deznădejdii s-au topit,
şi valul lor mă-nlăţuie şi mă-nvinge. (…)
Afară se ţese sufletul pe care de mult îl ştii.
Aceleaşi sfâşieri aruncă viaţa în ferestrele mâhnite.
În clavir sunt accente vechi, ca-ntr-un herbar flori păstrate,
şi-aşa, cucernic, ne-nvăluie apa amintirilor cu seara revenite.
(Însemnări)
Eminescianul şi bacovianul clavir nu lipseşte nici din poezia lui Voronca. Ba chiar, în unele versuri, Voronca poate fi mai bacovian decât Bacovia: Prin oraşul ca un cimitir, singur şi trist, mă cobor. / Privesc biserica în lilieci şi frunze, / şi aşa, zilele trec mai departe, ca vitele spre abator (Rătăcire).
Ilarie Voronca este un poet care constată dezastrul spiritual în care se află, provocat de pierderea credinţei şi a stării harice a copilăriei, la fel ca şi ceilalţi mari poeţi ai noştri, la fel ca Eminescu, Bacovia, Blaga:
Aici, pe sub ruine, îmi doarme copilăria.
Liniştea se lasă cu bufniţele pe acoperiş.
Mai departe pustiul a-ntins păiănjeniş
şi pretutindeni domneşte zădărnicia.
Suflete! Nu eşti şi tu ca vrabia căzută acolo în ogradă?
Copilăria ta e-acum păsărilor de noapte pradă.
Unde să-ţi cauţi clipele, mărgele de mult pierdute?
Dărâmăturile ţi le-au acoperit neînduplecate şi tăcute.
(Casa copilăriei)
Este evident că peisajele sunt pur spirituale, lăuntrice. Bufniţa, pustiul, zădărnicia şi dărâmăturile sunt termeni care ne trimit cu gândul la Psalmi, iar semnificaţia duhovnicească a păsărilor de noapte e lesne de înţeles: nevinovăţia copilului a fost prăduită de păsările văzduhului, cum îi mai denumeşte Ortodoxia pe demoni, urmând Scripturii. Ruinele spirituale ale sufletului le deplângea încă de multă vreme Eminescu, în poeme precum Melancolie.
Una dintre constantele imagistice ale poeziei sale este şi universu-n rugăciune: apele spun rugăciunea de seară şi în feştile ochiul lui Dumnezeu e treaz (poezia 10 din volumul Ulise), fruntea / sărută buzele apelor în rugăciune (18), plopii-nalţă o rugă (Doamnei Lina Pascal) sau asculţi ruga pietrelor (Invitaţie la bal).
Cosmosul are amprentă spirituală şi ortodoxă: stelele sunt contemplate drept călugăriţe în alb (Amintire), primăvara îşi scutură clopotele peste cetate (Gânduri pentru Soveja), codrii sunt codrii buni, codrii copilăriei, ca şi stelele copilăriei care plâng (Soveja), plopii de milă se înconvoaie (Casa copilăriei), frunzele plutesc ca tăvi ducând capul unui ioan imaginar (poezia 17 din volumul Ulise), apusul îţi dăruie culorile prin frunzişul de slove (titlul unui poem din volumul Plante şi animale. Terase), tăcerile sunt albe printre căinţi (acelaşi poem), codrul în odăjdii de amurg se arată şi stelele sunt, liturgic, pahare pe masa cerului curată (Păsări împart somnul în înălţime), sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă (Câte statui tulpina ta apleacă), vântul are maxilare străvezii ca metaniile (Frontierele văzduhului), zăpada e o floare a aerului care tămăduieşti rănile văzduhului / florilor le pui un surâs ca sfinţilor (Zăpadă floare a aerului), zorile rup de pe trupuri cămăşile de păcate şi cădelniţele sărutului desfac fundele iertării (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), gliile sunt păsări veşnice sub cer, iar poetul declară: Extaz să te salut / Tărâm al liniştii (Patmos I).
Multe imagini dovedesc o retină foarte sensibilă, a ochiului şi a minţii poetului, care priveşte adânc şi delicat realitatea: stau pe sânul munţilor oile-salbă (Gânduri pentru Soveja), munţii înduioşaţi şi blajini, / … s-au strâns la focul lunii să freamăte poveşti uitate (aşa cum, în poezia lui Eminescu, la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace), obrazul tău desface lungi câmpuri de secară / în ora ce se-alungă cu haite de lumini (poezia 1 din volumul Colomba), clănţănesc stelele argintăria lacului (poezia 3 din volumul Ulise), bulevardele se rumenesc ca pâini în brutăria dimineţii (9), peştii fosforescenţi par afişe luminoase (Balul coraliilor), întristarea apleacă salcia ochiului şi troica soarelui sună la scară, iar noaptea rânjeşte în geamul inimii (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), părul tău a spălat atât de chimic orele (Invitaţie la bal), lumina este de untdelemn gros (poemul XIV din vol. Petre Schlemihl).
Poetul simte că trăieşte într-un veac al mediocrităţii, un veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase, în care libertatea presei e redusă la felul cum scrâşnesc din dinţi marile cotidiene (poezia 1 din vol. Ulise) şi pe fire electrice soneria Europei sună fals (Cloroform). Interbelicul a fost o perioadă în care acestea puteau fi şi subiecte de poezie…
Rochefoucauld 2
Primele însemnări şi comentarii aici.
***
„Nu există prefăcătorie care să poată ascunde multă vreme iubirea, acolo unde [aceasta] s-a încuibat, nici să o simuleze, acolo unde [ ea] nu există”. În rugăciunea de sfinţire a apei apare ideea de încuibare a demonilor în ape. Demonii îşi fac sălaşe din apele murdare, din mormintele ereticilor şi ale păgânilor, din locurile famate.
Însă şi iubirea se încuibează în inimă, pentru că atunci când ea stăpâneşte adânc în inimă nimic şi nimeni nu o poate scoate afară. Iubirea, harul îşi face cuib în inimă dar şi păcatul, răul. Ambele ţin de alegerea noastră.
Autorul ne atrage atenţia că nu putem să ne fofilăm mult timp, nici când iubim şi nici când suntem parşivi.
*
„Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi, decât să fii înşelat de [ către] ei”. Dacă eşti înşelat de către prieteni, de fapt, ei sunt cei care au decăzut din drepturile prieteniei şi nu tu i-ai alungat afară.
Iubirea se încrede în cel iubit. Depravarea sentimentelor, coruperea lor nu ţine de iubire ci de egoism sau de invidie.
*
„Toată lumea se plânge de memorie şi nimeni nu se plânge de judecata pe care o are”. Adică ne plângem numai pentru că uităm, că nu avem o memorie bună, dar nu ne plângem şi pentru că nu avem înţelepciune, echilibru, profunzime în a ne analiza şi a analiza diverse aspecte ale vieţii.
*
„Ne facem [cel] mai adesea plăcuţi prin defectele decât prin calităţile noastre”. În faţa cui? A unor oameni indiferenţi la profunzimea persoanei tale.
Însă, pentru cineva care te înţelege şi te iubeşte pentru că te înţelege nu te faci plăcut prin ceea ce nu e de plăcut, adică prin defectul/ viciul personal ci prin ceea ce reprezintă explozia de personalitate a persoanei tale.
Evidenţierea defectului, amuzarea pe seama lui arată o lipsă acută de seriozitate faţă de oameni şi faţă de viaţa lor. Nu poate să îmi placă cineva doar pentru că are nasul mare sau doar pentru că are ochi frumoşi sau pentru că mă binedispune pe mine.
Acest mod egoist de a privi pe un om arată că nu suntem în stare să îi vedem dramele, iubirile, ingenuitatea. Şi dacă toţi sunt doar nişte personaje comice pentru noi sau toţi sunt nişte fraieri pe care noi vrem să îi buzunărim de aplauze sau de bani atunci şi noi suntem nişte biete paiaţe, nişte mimi, nişte măşti de tot râsul.
*
„Bătrânilor le place să dea poveţe bune, [pentru] ca să se consoleze că nu mai sunt în stare să dea exemple rele”. Unii bătrâni, care au ajuns bătrâni cu defecte de tinereţe, fac acest lucru.
Dar, alţi bătrâni, cei care au ajuns frumoşi şi plini de virtuţi la bătrâneţe sfătuiesc pe oameni de bine pentru ca să nu le mai repete păcatele, erorile, bâjbâielile în viaţă.
Experienţa de viaţă, împărtăşită matur şi responsabil e unul din marile atuuri ale vocaţiei sociale a senectuţii. Bătrânii înţelepţi sunt oamenii care te fac să vezi scurtăturile acolo unde tu ai ocoli de ai înnebuni.
*
„Nu dăm nimic cu atâta dărnicie cum dăm sfaturile”. Domnule autor, să ştiţi că astăzi sfaturile sunt cele mai greu de găsit şi se plătesc cu bani grei. Dar, ca şi pe vremea dv., sunt mulţi care aruncă cu sfaturi în tine, chiar dacă nu ai nevoie de ele sau chiar dacă ele nu te privesc.
*
„Tinerii îşi schimbă gusturile prin neastâmpărul vârstei, iar bătrânii şi le păstrează prin obişnuinţă”. Tinerii sunt nestatornici pentru că se lămuresc interior – cei care vor, bineînţeles – iar bătrânii le păstrează pe cele bune, gusturile bune, pentru că sunt verificate şi fiinţa lor reacţionează bine la ele.
Gustul dietei bune, grija pentru sănătate, mulţumirea cu puţin, bucuria de recunoştinţa altora sunt lucruri pe care nu vrei să le pierzi niciodată. Pentru ce te-ai dispensa de rugăciune, de post, de viaţa liturgică când ele te-au înfrumuseţat toată viaţa? De ce ţi-ai renega oamenii iubiţi, prietenii, colaboratorii…dacă o viaţă aţi fost împreună şi v-aţi ajutat şi la bine şi la greu?
*
„Cu cât iubeşti mai mult o amantă, cu atât eşti gata s-o urăşti mai mult”. Da, pentru că nu eşti sincer nici cu ea şi nici cu tine. Ea este pentru tine o fantezie, o derogare de la viaţa ta cotidiană, pe care nu vrei să ţi-o asumi.
Când te stânjeneşte, când începe să îţi fie o povară eşti în stare să o urăşti de moarte. Da, pentru că relaţia cu ea este o greşeală de la un cap la altul, o aglomerare sufocantă a grilei tale de viaţă şi tu ai ştiut asta din prima clipă.
*
„Există căsătorii bune, dar niciuna nu e fermecătoare”. Aici se vede drama lui personală. Există căsătorii minunate, dumnezeieşti şi acestea sunt cele cu adevărat bune.
*
„Gândul de a nu înşela niciodată ne expune să fim adesea înşelaţi”. Se referă tot la relaţia matrimonială…dar se poate înţelege maxima de aici şi în sensul înşelării aşteptărilor într-o prietenie.
*
„Suntem atât de obşinuiţi să ne prefacem în faţa altora, încât, în cele din urmă, ne prefacem şi faţă de noi înşine”. Nu cred că ne putem preface faţă de noi înşine. Noi ştim ce păcătoşi şi impostori suntem şi nu ne putem preface că suntem altceva. Nu ne putem autoînşela în mijlocul decadenţei, cum nu ne putem crede împăraţi în fundul gol, fără nicio leţcaie.
*
„Adevăratul mijloc de a fi înşelat constă în a te crede mai isteţ decât ceilalţi”. Da, când subestimezi, pierzi.
*
„Subtilitatea prea mare este o falsă delicateţe iar adevărata delicateţe este o subtilitate temeinică”. Excesul de delicateţe/ de subtilitate este un exces de minciună iar adevărata delicateţe e cea care întremează pe om, care îl vindecă, care îl scoate din groapă.
Acolo unde delicateţea te face să păcătuieşti atunci aceasta s-a transformat într-o afectare perversă. Delicateţea te ajută să ieşi de sub cizma legalităţii şi să răsufli uşurat pentru că cineva te înţelege. Dar, când duci delicateţea până acolo unde a dus-o Eli cu fiii săi atunci te pierzi şi îi pierzi [ I Regi 2, 12-25].
*
„Cel mai mic defect al femeilor care s-au lăsat în prada dragostei e că fac dragoste”. Adică păcatul curviei este unul mic pe lângă alte blestemăţii câte pot face când au luat-o pe calea desfrâului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre bărbat.
*
„E mai uşor să fii înţelept pentru alţii decât pentru tine însuţi”. Da, pentru că unele lucruri rele pe care le experimentezi tu nu le mai predici şi altora.
Viaţa noastră e de unică folosinţă şi cunoaşterea/ experienţa se naşte şi din păcatele şi din virtuţile noastre. De aceea eşti mai puţin înţelept faţă de tine şi cu tine decât eşti înţelept pentru alţii.
*
„Există oameni care n-ar fi fost nicicând îndrăgostiţi, dacă n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se de dragoste”. Nu îmi pot imagina acest soi de oameni. Dragostea este elementul cel mai firesc al omului şi se deprinde cel mai uşor. Ura se învaţă mai greu, avariţia, egoismul….dar nu dragostea, nevoia imensă de dragoste.
*
„Un om de duh ar fi adesea tare stingherit fără societatea proştilor”…pentru că nu ar avea de cine să îşi bată joc, de cine să se amuze.
*
„Suntem atât de orgolioşi, încât nu vrem să ne găsească cineva plictisitori”. Am întâlnit rari oameni care nu vor să fie plictisitori pentru alţii şi de aceea încearcă să întreţină veselia, buna dispoziţie tot timpul şi, cel mai adesea, găsesc taciturni şi tăcuţi ca pietrele, care vor să îţi arate că tăcerea şi prostia sunt la un loc şi fac casă bună.
Dacă nu simţi că a fi plictisitor te face să fii penibil… înseamnă că nu ai deloc simţul societăţii sau al prieteniei. Iar cei care nu îl au, nu au considerat niciodată că prostia şi bădărănia sunt nişte poveri atât pentru ei cât şi pentru cei care iau contact cu ei.
*
„Caracteristica oamenilor de seamă stă în a ne face să înţelegem multe lucruri în puţine cuvinte”. Da, aşa este, pentru că au o experienţă bogată a sintezei şi a directeţii şi nu le place să piardă timpul cu mărunţişuri.
Marea experienţă nu se exprimă niciodată colateral ci…prin mijlocul temei ca atare, a temei luate în discuţie. Numai din mult…poţi să faci puţine lucruri şi niciodată invers. Prolixitatea care nu ajunge la final e o învârtire în jurul cozii. De ce? Pentru că articolul, cartea sau cuvântarea nu au avut nicio idee sigură, viguroasă în antreul lor.