Rochefoucauld 3

inserare-de-dor

Pentru 1 şi 2

11-12-1997.

***

„Lauda este o linguşire dibace, ascunsă şi subtilă, care mulţumeşte în mod diferit pe cel care o aduce şi pe cel care o primeşte”. Aceasta e lauda perversă, neadevărată, lauda mincinoasă.

Însă, când vine vorba să evidenţiem virtuţile reale ale unui om, lauda nu e o ipocrizie ci o reliefare corectă a vieţii şi a realizărilor altuia şi ea bucură pe cel care o rosteşte, cât şi pe cel care o primeşte, pentru că sunt cuvinte rostite în perimetrul recunoştinţei reciproce.

*

„Există mustrări care laudă şi laude care ponegresc”. Mustrările care laudă sunt mustrările care evidenţiază răbdarea şi smerenia noastră, pe când cele care ne ponegresc sunt cele pe care nu le merităm.

A fi lăudat de cineva care nu te cunoaşte şi nici nu te înţelege înseamnă o bătaie de joc la adresa ta.

*

„Faima oamenilor mari se cuvine întotdeauna măsurată cu mijloacele de care s-au folosit pentru a o dobândi”. Corect. De obicei, faima se dobândeşte în urma cruzimilor nenumărate, a crimelor împotriva umanităţii, a unei vieţi destrăbălate.

De aceea e o mare diferenţă între faima Sfântului Ştefan cel Mare şi cea a lui Hitler. Ambii sunt cunoscuţi…însă depinde pentru ce. Însă adevărata faimă/ cinste este a sfinţeniei mai întâi, apoi a genialităţii şi a eroismului.

*

„Ne uităm cu uşurinţă greşelile când nu sunt cunoscute decât de noi”. Asta din punctul de vedere al măştii sociale şi când noi vrem să  poleim realitatea interioară.

Însă greşelile personale nu sunt niciodată uitabile. Scaunul spovedaniei cât şi cabinetul psihologului şi al psihiatrului văd cum erump greşelile mai vechi sau mai noi din fiinţa oamenilor.

Ce înseamnă dezechilibrele noastre interioare, fobiile, obsesiile, fricile subcutanate decât urmări ale unui trecut ascuns în mare parte, cu care nu ne-am împăcat?

*

„Cel ce trăieşte fără nebunie nu-i chiar atât de înţelept pe cât crede”. Uneori trebuie să faci gesturi care nu îţi stau în fire, să joci pe muchie de cuţit… Da, sunt clipe în care trebuie să ai o mare cantitate de nebunie lucidă în fiinţa ta, ca să treci peste o greutate anume sau ca să afirmi anumite lucruri.

*

„Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii”. Se petrec astfel lucrurile când un netrebnic îl laudă pe un om virtuos. Însă ipocrizia poate apărea şi în fiinţa unui om virtuos când e nevoit să îl laude pe un netrebnic.

*

„E o mare nebunie să fii numai tu înţelept”. Deplin adevărat…pentru că înţelepciunea doreşte să găsească un auditoriu înţelept. Dacă înţelepciunea ar ştii că nu există niciun om care să o înţeleagă atunci nu ar mai vorbi niciodată, pentru că ar fi absurd.

Adesea Sfinţii noştri Părinţi, deşi vedeau că nu au un auditoriu pe măsură, scriau şi vorbeau gândindu-se la viitor, la oamenii din viitor care o să-i înţeleagă. Şi au avut dreptate să procedeze aşa!

Dacă scriem şi vorbim numai pentru contemporanii noştri cred că avem un targhet minor.

*

„Se pare că amorul-propriu este minţit de bunătate”. Noi credem că mai degrabă e convins de bunătate, de bunătatea altuia, ca să se smerească. În faţa bunătăţii sau a durerii imense înţelegi că te simţi bine să fii om deschis, sociabil.

*

„Nu există om destul de inteligent încât să-şi dea seama de tot răul pe care îl face”. Poate că da.

*

„Adeseori femeile cred că tot mai iubesc, chiar când nu mai sunt îndrăgostite”. Pentru că îndrăgostirea se transformă cu timpul în dragoste, în prietenie adâncă, în stabilitate, tocmai de aceea unora li se pare că nu mai există nimic real între doi oameni.

Însă când ai ajuns la libertate în dragoste, când, la prima vedere, pari că nu mai ai lucruri în comun cu celălalt atunci celălalt ţi-a devenit de neînlocuit. E de ajuns să pleci câteva zile de lângă el ca să îţi dai seama că mori de dor. La fel se petrece şi cu cei care pleacă mai mult de acasă sau din ţara lor: sunt asaltaţi de nevoia de a se întoarce.

Însă gândul prim al autorului a fost altul: femeile cred că iubesc şi când simt că nu mai iubesc, pentru că nu pot să admită că, din cauza lor, s-a destrămat  sau e pe cale să se destrame o relaţie.

*

„Există unele nebunii care se iau ca bolile contagioase”. Da, nebunia îndrăgostirii, nebunia viciului, nebunia înşelării demonice…

Ajungi peste noapte nebun de dorul cuiva, ajungi peste noapte nebun după droguri sau jocuri de noroc sau îţi apare un drac, sub o formă luminoasă înşelătoare şi te face să crezi că eşti un mare sfânt, un mare deştept, că eşti un înger întrupat.

*

„Nu ne mărturisim unele mici defecte decât ca să-i convingem pe alţii că n-avem defecte mari”. E o psihologie care se regăseşte adesea. Există însă şi o alta, contrară acesteia: oamenii sunt în stare să îşi spună marile păcate dar nu şi pe cele mici dar constante, pentru că nu le mai consideră păcate.

*

„Ca să fii om mare trebuie să ştii să profiţi de toate împrejurările care îţi sunt prielnice”. Însă care sunt costurile acestei duplicităţi perpetue?

Adesea tinerii se entuziasmează de oamenii Sfinţi sau de genii pentru că reprezintă realităţi de top ale umanităţii, climaxuri. La o primă impresie ţi se pare uşor să te iei cu ei la întrecere.

Însă, din această luare la întrecere afli şi ceea ce nu doreai să ştii că e sfinţenia sau genialitatea: o răstignire imensă, un travaliu  sfâşietor, o povară de neîndurat fără Dumnezeu.

Acolo unde munca şi suferinţa sunt numai la nivel lingvistic e normal că nu ne înţelegem şi că toate par uşoare. Însă sfinţenia şi genialitatea nu sunt plagiabile tocmai pentru că reprezintă întrupări dureroase ale realităţilor ca atare.

Şi copiii sunt frumoşi, dar după ce îi naşti. Cine nu a născut bineînţeles că nu poate spune nimic credibil despre durerea de a naşte.

*

„Un om de elită poate fi îndrăgostit ca un nebun, dar nu ca un prost”. Adevărat! Iubim profund, ca nişte nebuni, dar nu şi ca nişte bădărani. Iubirea unui om profund este o iubire totală dar extrem de atentă, de delicată, de expresivă.

*

„Majoritatea prietenilor ne scârbesc de prietenie şi majoritatea celor cucernici ne scârbesc de cucernicie”. Da, când prietenia şi cucernicia sunt poze şi nu dinamismul şi frumuseţea vieţii lor.

*

„Nimic nu ne împiedică mai mult să fim naturali ca dorinţa de a părea naturali”. Una dintre condiţiile obiective ale tracului în faţa unui public e aceea de a ni se părea că nu suntem atât de naturali, de destinşi, de calmi în faţa audienţei.

Dorinţa de a plagia naturaleţea naşte gesturile hilare. Naturaleţea  gesturilor şi a vorbelor vine când suntem liberi interior, când ştim cine suntem, când ştim ce vrem şi când simţim cine sunt cei din faţa noastră.

Însă, cel mai adesea, te poţi simţi anatural dacă vezi că toată lumea din jurul tău pozează în altceva. Ne stânjeneşte duplicitatea, morga falsă, „naturaleţea” parvenită, învăţată papagaliceşte, în speranţa că nimeni nu o poate detecta.

*

„Semnul cel mai autentic că te-ai născut cu mari calităţi este că te-ai născut fără invidie”. Da, e un mare adevăr. Nu invidiezi în masă pentru că nu te simţi complexat pentru ceva anume.

Invidia congenitală se naşte în acela care, din primii ani ai copilăriei sale, nu se simte nici frumos, nici deştept, nici admirat, nici cu calităţi speciale.

Frustrările sale devin cronice, detestă pe cei care îl depăşesc fără o punere în balanţă şi, cazul cel mai tipic, îi e teamă să iasă în faţă cu un lucru anume , fapt pentru care îl şlefuieşte/ îl pregăteşte, cel mai adesea, până îl distruge.

De aceea omul invidios e omul tipicar, omul minuţiozităţii fără perspectivă şi, mai ales, fără împlinire interioară.

*

„Nu trebuie să judecăm meritul unui om după marile lui calităţi, ci după felul cum se foloseşte de ele”. Cele mai urâte gesturi sunt cele ale unui om cu mari calităţi, care devine tiran prin intermediul lor şi nu un om cu delicateţe.

Modul în care ştim să ne facem iubiţi prin calităţile noastre ne dă propria  noastră valoare şi  ne asigură o posteritate durabilă.

*

„Ceea ce explică faptul că majoritatea femeilor sunt prea puţin mişcate de prietenie e că, după ce au gustat din dragoste, prietenia le pare fadă”. Putem să spunem acelaşi lucru şi despre bărbaţi.

Însă sexualizarea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei arată că nici unii şi nici alţii nu au valori duhovniceşti, valori netrecătoare. Dacă singura „valoare”  majoră a bărbatului şi a femeii e actul sexual…ce fel de creştini ortodocşi putem avea, dacă văd totul numai prin prisma plăcerilor fulminante?

Sau ce societate aşezată poţi avea unde bărbaţii şi femeile visează numai la desfrâu?  Însă femeile şi bărbaţii imorali sunt cei care nu pot fi prieteni unii cu alţii în absenţa relaţiilor sexuale. Cineva care nu se luptă cu domolirea poftei din el nu poate să înţeleagă cum e să ai prietenii cu persoane de sex opus fără intenţii sexuale.

Tocmai de aceea monahismul şi căstitatea în căsătorie sunt atât de prost înţelese şi de urâte în acelaşi timp pentru că sunt gândite prin prisma ideii că omul nu este decât un animal care caută copulaţia şi nu poate gândi niciodată în alţi termeni.

Şi de aceea teoria antropologică evoluţionistă – o teorie a hazardului şi a nihilismului –  e acceptată fără reţinere, pentru că biologia umană nu mai are transcendenţă, nu mai e chemată să se depăşească, să se îndumnezeiască ci e lăsată să se manifeste instinctual.

Femeile şi bărbaţii vor să fie prieteni şi fără relaţii sexuale între ei. Vor să aibă relaţii profunde de prietenie, de întrajutorare, de înţelegere reciprocă  în viaţa lor, la locul de muncă, în diverse contexte. Numai că mulţi nu ştiu cum să ajungă la astfel de realţii şi cum să le păstreze.

*

„Nebunii bătrâni sunt mai nebuni decât cei tineri”. Da, pentru că ştiu, cu mult mai bine, ceea ce deranjează şi doare profund.

*

„Slăbiciunea este mai potrivnică virtuţii decât viciul”. Un mare adevăr! Slăbiciunea firii noastre, ca urmare a familiarizării cu păcatele, ne războieşte mai mult virtutea decât un viciu anume.

Spre exemplu tinderea spre plăcere sau spre enervare sunt mai periculoase decât actul sexual sau decât bătaia, pentru că la ele se ajunge foarte uşor în comparaţie cu faptul de a duce sentimentele până la capăt şi, implict, să ne culcăm cu cineva sau să ne batem cu cineva.

Slăbiciunea e atmosfera, e stadionul unde viciul se poate instala deplin. Tocmai de aceea autorul nostru îl vede, pe drept cuvânt, un atentator mai mare la virtute decât viciul ca atare.

*

„Nu există proşti mai supărători decât cei care au duh”. Adică prostul care crede că are glume inteligente. Umorul Vacanţa Mare e umorul prostului  arogant, care nu ştie că mai există o mie de alte trepte până la umorul cu semnificaţii existenţiale profunde.

Umorul Toma Caragiu e umorul prea fin, prea inteligent,  pentru ca să fie înţeles, în dimensiunile sale subversive, de 90 % din populaţia unei ţări.

Tocmai aşa se face că marile sale recitaluri scurte au putut să treacă de cenzură, când, toate la un loc, erau şuturi grele date miopiei de partid şi de stat.

*

„Niciodată nu uităm mai bine anumite lucruri decât când ni s-a urât să tot vorbim de ele”. Da, anumite probleme şi anumiţi oameni iremediabili, la un moment dat, îi dăm uitării, pentru că ni s-a urât să le şi să îi pomenim.

*

„E o dovadă de puţină prietenie dacă nu-ţi dai seama de răcirea sentimentelor prietenilor tăi”. Cum e o dovadă de multă neprietenie să nu îşi dea seama prietenii mei, că au devenit insuportabili prin ceea ce au devenit, spun şi fac.

*

„E mai folositor să studiem oamenii decât cărţile”. E mai folositor să studiem cărţile unor oameni neapăraţi ai istoriei, pentru ca să ne umplem de un trecut arhiprezent, pentru ca, apoi, să studiem, mai degrabă, pe oamenii mari ai prezentului, prin ceea ce sunt, spun şi scriu şi să privim oamenii  curenţi ca psihologie a prezentului, pentru  ca să ne înţelegem prezentul pe care îl trăim şi noi.

*

„Un om căruia nu-i place nimeni e cu mult mai nefericit decât cel care nu place nimănui”. Adevărat! Cel care nu îşi găseşte împlinirea în relaţie cu cineva e mai nefericit decât cel care e urât pentru anumite considerente.

*

„Infernul femeilor e bătrâneţea”…dacă singura lor valoare e frumuseţea şi atracţia sexuală. Pentru femeile adâncite în duhovnicie bătrâneţea este un stadiu firesc şi normal al vieţii, în care ele se simt din ce în ce mai tinere interior şi mai împăcate cu ceea ce sunt şi fac.

*

„Suntem robii unei veşnice nesiguranţe”. Suntem…pentru că toate sunt nestatornice în stadiul de acum al lumii. Nu însă şi în veşnicie.

*

„Este mai puţin greu să găseşti o iubire adevărată decât o adevărată prietenie”. Mi-e mi s-a părut până acum că poţi să găseşti tot la fel de uşor şi pe una şi pe alta.

Problema cu care mă confrunt eu este alta: eu găsesc şi  iubire şi prietenie adevărate, depinde însă cât sunt în stare să le poarte alţii împreună cu mine, pentru că iubirea şi prietenia nu constă numai în ce vreau eu ci şi în ce vor ei.

Se pare însă că apetitul de dragoste şi de prietenie păleşte repede în jurul meu pentru că oamenii nu pot merge în ritmul meu, pentru că simt că le cer prea mult. Însă nu eu cer ceva, ci ei observă că modul în care eu mă consum / îmi trăiesc viaţa e mult prea insuportabil pentru ei.

Şi mi se pare că acest lucru se petrece nu pentru că nu ar avea nevoie de dragoste şi prietenie…ci pentru că nu s-au decis să caute adevărata prietenie şi iubire care depăşesc cadrele acestei lumi şi se înveşnicesc în Dumnezeu.

*

Autorul nostru avea o mentalitate seculară în maximele sale…însă noi am lărgit sfera de atenţie în comentariul nostru. De ce? Pentru că orice citire, orice traducere, orice vedere e un comentariu personal, care trebuie să mă facă mai profund pe mine şi nu forme prin care eu repet sau învăţ pe de rost anumite fraze sau imagini.

Fişele noastre de lectură au darul de a vă învăţa cum să citiţi şi cum să înţelegeţi anumite texte, cum să vă raportaţi personal la ele şi cum să le zidiţi în viaţa dv.

Cititul trebuie să devină propria dv. gândire şi nu un auxiliar al memoriei. Am observat că nu se citeşte ci se memorează. Tocmai de aceea mintea, învăţată cu memorarea, nu e capabilă de comentariu ci e în stare  numai de dări de seamă stereotipe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *