Dumnezeu, la Care nu ne uităm

cat-mai-avem-timp

Adeseori ne ferim să păcătuim ca să nu fim pedepsiţi, pe loc, sau ca să nu ajungem în Iad, după moarte. Însă nu ne gândim la Dumnezeu ca la o Persoană sau ca la o Treime de Persoane, ca la Cineva pe Care Îl îndurerăm cu faptele noastre.

Ne ferim să ne îndurerăm rudele, familia, prietenii, cunoscuţii, pentru că, la un moment dat, i-am văzut suferind din cauza nepăsării, a egoismului, a răutăţii sau a viciilor noastre. Acestea i-au rănit şi noi ne-am repliat când am înţeles că le facem un rău şi că ne facem şi nouă un mare rău, ucigând iubirea dintre ei şi noi şi creând un mare gol în jurul nostru. Un gol care nu se mai umple cu nimic altceva.

Dar la Dumnezeu nu ne gândim decât cu grija să împlinim un ritual, să aprindem o lumânare, să dăm ceva de pomană, să facem o rugăciune, sau cu grija să nu Îi călcăm poruncile, ca să nu Se mânie. Am început să auzim la jurnalele tv numai despre Dumnezeu care S-a mâniat şi i-a pedepsit pe oameni cu inundaţiile sau cu alte pedepse, dar niciodată despre oameni care s-au trezit la conştiinţa adevărată sau care Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a lovit ca să-şi vină în fire.

Cel mai mare satanism este să-L vedem insensibil tocmai pe Dumnezeul care S-a făcut om şi S-a răstignit pentru noi! Legalismul catolic şi protestant a început să se infiltreze în sufletele noastre ca igrasia. Ne uităm la Dumnezeu cu ochi răi, satanici, ca la Cineva care nu vrea să ne ierte, care nu suferă pentru noi. Nu mai suntem în stare să ne despărţim de păcatele noastre pentru că nu Îl percepem pe Domnul nostru ca un Dumnezeu înţelegător şi care vine în ajutorul neputinţelor noastre.

Pentru că nu mai vedem că importante nu sunt păcatele, numărul sau gravitatea lor, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, cu Cel care ne aude, ne vede, ne simte, ne crede, este aproape şi este îndurerat de greşelile pe care le facem şi cu care ne murdărim sufletul.

Vedem adesea oameni care spun ca au rănunţat la băutură, la fumat, la curvie, la păcate mai mari sau mai mici, pentru ca să nu-şi mai îndurereze mama, soţia sau soţul, fratele, sora, ba chiar un prieten iubit. Şi suntem foarte mişcaţi de acest gest, emoţionaţi şi îl aplaudăm din toată inima. Dar vedem şi oameni care fac păcate şi pe unele dintre ele – cum ar fi homosexualitatea – le susţin în mod ideologic. Şi ni se spune că religia nu poate interzice omului să fie fericit. Dar şi un fumător era fericit când fuma, şi un desfrânat când îşi înşela partenerul de viaţă. Şi cu toate acestea, aplaudăm renunţarea la aceste vicii şi împăcarea cu cei de aproape.

Dar ceea ce nu vrem deloc să vedem este păcatul care Îl răneşte pe Hristos. Pe Dumnezeu nu-L vedem suferind, deşi suferă cel mai mult, mai mult decât toţi din jurul nostru, mai mult decât familia noastră, mai mult decât toţi oamenii. El suferă şi Se îndurerează pentru noi mai mult decât toţi cei pe care îi ştim noi că ne iubesc. Şi în adâncul conştiinţei noastre, în străfundurile ei, noi ştim acest adevăr, îl simţim.

Noi ştim că Dumnezeul nostru este îndurerat pentru ceea ce facem. Dar credem că poate să ducă durerile noastre, pentru că este Dumnezeu. Nu ne pasă de El. Credem că poate să suporte. De aceea suntem atât de insolenţi şi păcătuim cu foarte mare uşurinţă împotriva iubirii Lui.

Însă greşeala noastră de calcul se măsoară cu îndepărtarea noastră de harul Lui, cu întunecarea şi orbirea noastră din ce în ce mai mult, până când rătăcim calea de întoarcere înapoi prin pocăinţă şi devenim brute insuportabile şi pentru cei de lângă noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *