Recunoştinţa mântuitoare. Predică la duminica a 29-a după Rusalii [Lc. 17, 12-19; 2009]
Iubiţii mei,
am ajuns la concluzia, la această vârstă, că unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne dă să trăim e acela de a ne învăţa să fim…recunoscători. Adică să ne aducem aminte, să ne readucem aminte mereu de oamenii care au trecut prin viaţa noastră, care au însemnat şi înseamnă imens pentru noi, dar, în primul rând, să ne reamintim, la fiecare suflare, de prezenţa Lui în viaţa noastră.
Adică viaţa ne e dată pentru a fi mereu bucuroşi pentru că trăim lucruri indescriptibil de frumoase. Şi viaţa, trăită ca bucurie în faţa lui Dumnezeu e mereu preafrumoasă, chiar dacă, în anumite momente, colţii negri ai durerii sau ai ispitelor se înfig în carnea noastră.
Însă bucuria nu apare numai în mijlocul unei sănătăţi pline, ci şi în mijlocul suferinţei. Suferinţa e, de multe ori, o conştientizare copleşitoare a bucuriei existenţei şi a darului imens al sănătăţii, pe care îl conştientizezi mai pronunţat tocmai când dai mâna cu moartea.
Când boala se încuibează în tine, când moartea stă la uşă sau când treci cu un milimetru pe lângă moarte înţelegi de ce recunoştinţa este exprimarea autentică, adevărată, ingenuă a umanităţii.
Ieri, un avion românesc, s-a prăbuşit…însă niciun pasager, care mergea spre Balc, nu a murit. Când reporterul a întrebat, la cald, imediat după accident, pe unul dintre ei cum se simte, acela, deşi se vedea că nu le are cu mulţumirea, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă.
Adică l-a luat gura pe dinainte, a spus ceea ce simţea în fiinţa lui…şi ceea ce simţea atunci se numeşte…recunoştinţă. Pentru că această stare plenară a fiinţei noastre apare când noi cunoaştem/ înţelegem prin Cine am scăpat de moarte şi recunoaştem şi în faţa altora acest lucru.
Recunoştinţa e o formă de reamintire continuă, de anamneză activă, doxologică, care izbucneşte, din prea multă sinceritate şi mulţumire, din fiinţa celui care a trăit multe minuni în viaţa lui. De aceea Sfântul Proroc David spune la Ps. 9, 1-2: „Mărturisi-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale. Veseli-mă-voi şi mă voi bucura întru Tine, cânta-voi numele Tău, Preaînalte” [ cf. LXX].
Pentru că nu poţi să spui toate minunile Domnului cu tine şi cu toată lumea, nu poţi să mulţumeşti, dacă nu îţi aduci aminte de Domnul mereu. Aducerea aminte, permanentizarea bucuriei de a fi fost ajutat de Domnul e preambulul recunoştinţei.
Iar dacă există o maximă care ne spune, că recunoştinţa e o floare rară, atunci, dacă nu există recunoştinţă…nu există în om nici reamintire…ci el e amnezic. Uită repede. Uită tot…
Când citim vieţile Sfinţilor Mucenici din vechime, observăm adesea cum torţionarii erau uimiţi de minunile Sfinţilor, cum, la un moment dat, chiar credeau în Dumnezeu datorită lor, însă, peste ceva timp se întorceau la păgânătatea lor şi erau la fel de răi.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, ne uităm adesea trecutul, fără să învăţăm ceva major din el. Şi nu mă refer numai la trecutul istoric naţional, ci şi la cel personal. Când e prea soare şi secetă ne rugăm să vină ploaie, când e prea ger căutăm căldura şi când suntem în boală ne promitem să fim atenţi cu ceea ce mâncăm şi la modul în care ne surmenăm.
Însă uităm, după aceea, ca nişte ţânci, atât durerea cât şi bucuria. Cei 9 leproşi vindecaţi din Evanghelia de astăzi s-au curăţit de lepră, s-au vindecat şi au plecat la ale lor. Puţin le-a păsat de Cine i-a vindecat.
Boala nu îi învăţase, cu adevărat, cât de importantă e sănătatea. Şi nu îi mai învăţase ceva şi mai important, faptul că sănătatea deplină e atunci când te bucuri şi mulţumeşti, adică atunci când ai recunoştinţă.
Oamenii speciali care au trecut prin viaţa mea m-au învăţat că omul nu costă nimic dacă e o haimana, dacă e un escroc, dacă nu îşi aduce aminte cu veneraţie şi dacă nu se comportă, şi după moartea binefăcătorilor săi, în duhul iubirii şi al prieteniei celei mai calde faţă de ei.
Pentru că recunoştinţa nu face separaţie între vii şi morţi, pentru că, pentru ea, toată lumea e vie. Şi e vie, pentru că singurele lucruri durabile care ne leagă pe unii de alţii sunt dragostea, recunoştinţa, ascultarea şi veneraţia.
Singurătatea sănătăţii celor 9 e o singurătate postmodernă. Unul şi-a făcut transplant la inimă, altul s-a vindecat în mod minunat de SIDA, altul a scăpat de o tumoare….şi se întorc acasă. Mulţi care se vindecă prin rugăciunile Bisericii sau prin profesionalismul şi dăruirea medicilor se întorc acasă….şi uită. Dar uită tun.
Şi uitarea, închisă în casă, nu face din sănătatea ta un spaţiu al bucuriei ci unul în care tămâiezi resentimente, frici, marasmul. Pentru că singurătatea fără Dumnezeu e o singurătate părăsită. E o singurătate fără îndrăzneală la Dumnezeu, o singurătate în care te temi să ceri pentru că ştii că eşti un om necredincios, un om care nu ai iertat ca să fii iertat.
Cunosc un om care de vreo 50 de ani se luptă cu Dumnezeu aproape zilnic. Îl cunosc atât de bine…încât aş vrea să uit că îl cunosc atât de bine. Când este umilit şi bolnav e ca un câine bătut, urgisit, de care ţi se face milă până la lacrimi…Când zorii unei mici bucurii se revarsă în viaţa lui, devine un asemenea arogant, hulitor şi monstru, încât ai vrea să nu îl ierţi şi să nu îl ajuţi niciodată, pe un asemenea nerecunoscător.
Însă, am conştientizat faptul, că şi eu sunt la fel şi că toţi suntem la fel, în diverse grade, când ne balansăm între smerenie şi aroganţă. Fiecare păcat al nostru e un reflex arogant al persoanei noastre, care e făcut de ruşine prin păcatul ca atare.
Numai că, e o mare diferenţă între a recunoaşte că ai greşit şi a tăcea…şi a recunoaşte că ai greşit şi a-ţi cere iertare. Pocăinţa e o recunoaştere a rolului iertării lui Dumnezeu în viaţa noastră, a neapăratului ei. Recunoştinţa e o recunoaştere a prezenteismului lui Dumnezeu în viaţa noastră, a relaţiei continue cu El şi cu oamenii fundamentali ai vieţii noastre.
Domnului I S-a făcut milă de ei, după cum ei înşişi o ceruseră [ v. 13]. Mila lui Dumnezeu s-a revărsat în viaţa lor ca vindecare de boală, de lepră şi iertare de păcate. Însă, numai cel care a văzut că s-a vindecat, cel care a văzut că Hristos l-a vindecat, a venit cu glas mare lăudând pe Dumnezeu [ meta fonis megalis doxazon ton Teon, cf. GNT, v. 15].
De ce, când lauzi pe Dumnezeu cu recunoştinţă, îţi vine să ţipi de bucurie şi ai vrea să vesteşti tuturor bucuria minunilor lui Dumnezeu din viaţa ta? Pentru că recunoştinţa, aşa cum spuneam la început, este o exprimare completă a persoanei noastre, o exprimare a bucuriei de Dumnezeu, a faptului că Dumnezeu nu e o poveste, nu e un mit, nu e o minciună, ci Dumnezeu Se manifestă personal în viaţa noastră.
Dacă un tânăr vine la tine ca să te întrebe, pe tine, om căsătorit, ce e căsătoria, aşteaptă ca tu să îi explici profunzimea relaţiei dintre doi oameni, urmarea a ceea ce se produce prin căsătorie. Dacă întâlneşti însă, pe un om bucuros de Dumnezeu, preavesel din cauza izvorului de viaţă care îi vine în relaţia sa cu Dumnezeu, acela îţi va spune ce conţinut are credinţa în Dumnezeu.
Tu mărturiseşti, ca şi omul duhovnicesc, despre un interior al tău, despre o experienţă a ta, de care te bucuri să vorbeşti. Recunoştinţa e tocmai acest fapt: bucuria de a vorbi de bine pe Dumnezeu şi pe oameni. De ce de bine? Pentru că experienţa profundă converteşte tot răul, toată greutatea, tot supliciul nervilor, prin credinţă, în gând bun, în mulţumire.
Aşa putem înţelege de ce mulţi dintre oamenii duhovniceşti, muceniciţi în închisorile comuniste din România, după terminarea detenţiei nedrepte, nu au mai scris despre torturi…ci despre ceea ce deveniseră, ca oameni ai lui Dumnezeu, în urma lor. Când închisoarea, boala, tristeţea, durerea rezidesc pe om, când îl fac capabil să străvadă, prin timp, voia lui Dumnezeu cu el atunci acestea devin, din elemente de dezumanizare…însăşi eşafodajul vieţii sfinte.
Al 10-lea s-a întors [ ipestrepsen, v. 15]…. Ipo + strefo, în greacă, înseamnă prin + întoarcere, adică mă reîntorc. Însă nu s-a reîntors lemn tănase, nu s-a reîntors la fel, ci s-a reîntors plin de înţelegerea faptului, că viaţa lui, de acum, de după vindecare, e un dar al lui Dumnezeu, primit din cauza bunătăţii prea mari a lui Dumnezeu faţă de oameni.
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu e pe măsură/ nu e de ajuns, pentru ca să spună toate minunile Tale! Tu faci minuni prea mari şi preaneînţelese, pentru ca făptura Ta netrebnică să le înţeleagă şi să se bucure pe măsura lor.
Însă, aşa cum spunem de obicei în condacul al 13-lea al fiecăruia acatist: primeşte această puţină rugăciune…recunoştinţa noastră, venită din credinţă [v. 19], e trăită mereu ca improprie bogăţiei milei lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de întreaga creaţie.
Rugăciunea de recunoştinţă sau de mulţumire…pentru binefacerile Tale prea mari pe care le-ai adus în viaţa noastră…e cea care ne pune în relaţii dialogice profunde cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Vă mulţumesc foarte mult pentru gestul dv. de a mă ajuta şi de a mă călăuzi în viaţă…
Vă voi rămâne mereu îndatorat pentru iubirea şi prietenia dv….
Nu te voi uita niciodată, Părinte al meu, pentru bucuria de a vă fi atât de aproape…
Recunoştinţa faţă de oameni îmbracă diverse forme. Recunoştinţa animalelor faţă de oameni sau a oamenilor faţă de animale îmbracă diverse forme. Recunoştinţa faţă de părinţi, bunici, fraţi, rude, duhovnici, părinţi duhovniceşti îmbracă forme dintre cele mai subtile şi mai pline de incandescenţă.
Te simţi recunoscător pentru locul unde te-ai născut, pentru oamenii care te-au născut şi crescut, pentru educatorii, profesorii, ajutătorii şi binefăcătorii vieţii tale. Îi ai în inimă şi pe toţi îi porţi în rugăciune. Inima care se roagă poartă dragostea pentru ei, pentru ei toţi, pentru întreaga umanitate şi cu aceasta intră la Dumnezeu.
Preotul care slujeşte Sfânta Liturghie sau vreo slujbă anume intră în faţa lui Dumnezeu ca să mijlocească, ca să poarte dorul din multe inimi şi dintr-a lui. Tocmai de aceea se roagă ca Dumnezeu, Cel ce l-a îmbrăcat cu harul preoţiei să îl umple de har, să îl întărească, pentru slujba recunoştinţei, a mulţumirii, pe care o reprezintă slujirea preoţească.
Şi mulţumirea îl face pe cel de departe, apropiat ţie…Iar credinţa recunoscătoare, recunoştinţa credincioasă mântuie pe om pentru că credinţa vie este una mereu iubitoare, doxologică, recunoscătoare, atentă, priveghetoare.
Cel care priveghează în credinţa lui, ca om credincios, e mereu gata să spună minunile Domnului. Încordarea credinţei, atenţia credinţei se manifestă prin fapte recunoscătoare. Pentru că Dumnezeu ne-a miluit pe noi, miluim şi noi pe alţii. Pentru că Dumnezeu ne-a învăţat să fim verticali învăţăm şi noi pe alţii verticalitatea, bunul simţ, credincioşia, recunoştinţa.
De aceea, dacă doriţi să fiţi proprii ajutorului faţă de alţii manifestaţi-vă bucuria de a ajuta şi prietenia pe măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de dv. Nu iubiţi puţin! Nu ajutaţi cu măsură! Nu fiţi zgârciţi când vine vorba de a fi oameni frumoşi! Dacă nu vi se recunoaşte ajutorul acordat altora…să nu credeţi că i-a lăsat indiferenţi. Însă nu ştiu prea bine să se bucure de bine şi poate nici să formuleze bucuria pe care o au.
Dumnezeu să vă bucure şi să vă întărească în toate cele ale vieţii dv.! Amin!