Toate drumurile merg la gară iar tu nu vrei să pleci cu niciun tren

Gara e locul unde  e bine să contempli până când pleci cu trenul. O să observi nervozitate, aşteptare, febrilitate, ochi atenţi, bagaje multe, feţe noi, multe feţe noi, diverse, multe nuanţe ale hainelor, frânturi de vorbe, un tainfun de mirosuri, transpiraţie şi intenţii, o probă de viaţă simplă şi complicată în acelaşi timp…

gara-de-nord-bucuresti

Nimeni nu se întâlneşte cu nimeni, ci toată lumea îşi întretaie drumurile. Dacă ai privi de sus drumul fiecăruia ai avea o plasă de păianjen…care înseamnă drumul prin viaţă. Numai Dumnezeu poate uni, la un moment dat, viaţa unui om cu viaţa altui om în timp ce stau la rând la bilete, în timp ce urcă în tren sau sunt  în acelaşi  compartiment.

Mersul cu trenul e ca mersul prin viaţă: întotdeauna ajungi la destinaţie [ chiar dacă, în România, trenurile mai rămân şi pe câmp…pentru că se defectează]. Chiar dacă nu vrei să ajungi…trenul te duce în ultima gară. Şi când ajungi în gară, în ultima gară…cobori…şi mai rămâi numai în amintirea celor cu care ai făcut conversaţie reală.

Numai că şi aceia…coboară undeva, pentru ca să fie uitaţi…

*

Cuvânt către inimă

de Gunnar Reiss-Andersen [1895-1964], poet norvegian. 14. 10. 1997.

Să nu uiţi vreodată
femeia ce n-ai întâlnit-o.
S-ar putea să te afle
când nu vei mai fi.

Să nu uiţi vreodată
pe-aceea ce poate
a ştiut să te-aştepte
o viaţă de om.

Să nu uiţi vreodată
femeia viselor tale.
Să nu uiţi vreodată:
pe Ea o iubeşti.

Să nu uiţi vreodată:
pe ea, doar pe ea
o cauţi mereu
în fiece dragoste.

*

Glasul

de acelaşi poet norvegian

De-ntrebi, călătorule, cine sunt eu –
îţi răspund: Nu mă vezi?
Sunt tot ce mereu te-mpresoară;
pietrele ţărmurilor, foşnetul pomilor în grădina sonoră, în aerul sur de noiembrie.

De mă întrebi cine sunt, îţi răspund: Sunt
povara unor mari şi bogate amintiri,
aurind reciful în ultima oră înaintea-nserării mute;
sunt nevăzutul ce vede totul în jur,
orbit de sclipirea sării pe ţărm,
într-o zi de noiembrie sură.

Şi încă n-am terminat.

Când repeţi întrebarea, cu ochii în cârdul de corbi în
văzduh, îţi răspund,
întorcându-ţi privirea spre pasărea moartă strivită-n
cădere de-o piatră:
– Sunt totul şi toate şi vara
stinsă de mult;
sunt cel care-a fost, înecatul,
sunt cel dispărut în adâncuri:
de-aceea mă simt mai aproape ca nimeni pe lume
de-aceste sclipiri pe ţărmul de sare
pal ca zăpada de toamnă.

Căci nu mă afli îndărătul iernilor albe cu
lumini care cad licărind
din nemărginire.

*

De unde vine intoleranţa noastră la diversitate? De ce îmi închpui sau de ce cer ca toţi să fie ca mine? De ce mă consider drept etalon pentru alţii?  Cum ar putea să fie altul eu, dacă are o experienţă de viaţă diferită de a mea?

*

Entuziasmul provocat de Obama va trebui să fie plătit, în mod concret, cu acte politice responsabile. Va putea suporta America o decepţie majoră, pe fondul crizei financiare actuale?

*

Simeon ben Azzai: „Nu dispreţui pe nimeni şi nu părăsi nimic; căci nu este  niciun om care să nu aibă vremea sa şi nu este lucru care să nu aibă locul său”.

*

Fata morgana = mirajul. Reflectarea în aer a unor obiecte sau lucruri situate la mare distanţă faţă de cel care le vede.

*

Există o iluzie optică în care ţi se pare că vezi… o muscă. Ţi se pare că vezi o muscă cu coada ochiului. Pentru câteva milisecunde ea pare a fi reală, vie.

*

Când sunt răcit simt în loc de aer, când ies afară, numai gazele de la eşapament, adică numai noxele şi nu simt deloc aerul.  Îmi vine să vomit, respir din ce în ce mai puţin, mă forţez să repir la jumătatea capacităţii de inspirare a aerului…E o adevărată dramă.

Îmi dau seama că s-a terminat boala dacă simt aerul afară, dacă pot să disting, când respir, aerul de noxe şi dacă urina îmi devine albă.

*

În Lostriţa lui Vasile Voiculescu ne întâlnim cu dracul care locuieşte în ape. Se „pescuieşte” o femeie cu „ochi reci ca de sticlă şi cu dinţi albi ascuţiţi ca la fiare”.

Finalul: lostriţa îl priveşte, el sare după ea în apă, o prinde în braţe şi astfel moare cuprins de apele Bistriţei.

Ispita satanică de a te arunca în apă, în fântână…de a te sinucide  prin înecare o reîntâlnesc mereu. Mulţi oameni îmi spun că au trăit-o. Şi eu am trăit-o. La fel ispita de a te arunca de la înălţime în gol.

O trăieşti ca un impuls nedefinit, autoritativ…Demonii te împing spre acest gest inducându-ţi sentimentul că e un act implacabil, că aşa trebuie să faci.

*

Palmyra –  un oraş creat în pustiu de către arameeni.

*

30. 06. 1996. Într-un timp scriam poeme pentru că îmi doream să scriu mult, bine şi rapid. Căutam un înţeles, gustul cuvintelor, rafinamentul întâlnirii dintre cuvinte.

Acum poezia mă caută ea. De la un timp creez poezii şi în somn. Când mă trezesc am impresia că le-am scris, pentru că în vis ori le rosteam şi cineva mi le înregistra ori le scriam. De aceea mă trezesc cu impresia că ele au rămas undeva…însă nu mai ţin minte nimic.

Cine ştie câtă poezia de-a mea pierd în vis ?! Poezia bună cred că este rară şi pentru acest lucru trebuie să stai în aşteptare, să stai cu instrumentul de scris mereu lângă tine ca să o scrii.

*

Lucian Blaga vorbeşte în Trilogia culturii despre faptul că în vis ne-ar lipsi stilul propriu. Eu am avut întotdeauna impresia profundă că în vis mă regăsesc tot pe mine, tot persoana mea, pentru că sunt mereu conştient de faptul cine sunt.

Nu am avut niciodată un vis până la această vârstă în care să mă cred altul. Am trăit în vis în lumi pe care nu le cunoşteam sau care erau formate din lucrurile cunoscute şi necunoscute, grupate într-un alt fel…dar n-am fost niciodată altul.

Da, am fost altul la diverse vârste…dar niciodată nu am fost mai bătrân decât sunt sau nu am trăit o parte a vieţii pe care nu am trăit-o încă.

*

20. 10. 1997

Sorcova

Sorcova, vesela,
peste vară primăvară,
să-nfloriţi, să mărgăriţi*,
ca un măr, ca un păr,
ca un fir de trandafir,
tare ca piatra,
iute ca săgeata,
tare ca fierul,
iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!

*

*Să mărgăriţi = să fiţi ca nişte mărgăritare, să fiţi frumoşi, frumoşi la trup şi suflet.

*

„cum ne curg lacrimile
să curgă şi ploile”

[Caloianul]

*

„Fluier zice, turma-şi strânge;
Fluier tace, turma-ntoarce”

[Colind]

*

„frunză verde ca iarba”

*

„frunzuliţă frunză creaţă”

*

„Trandafir în cornu mesii
cum mai plâng ochii miresii!
Unu plânge, unu nu,
că ştie ce-i urâtu.
Unu plânge ş-unu ba,
că ştie ce-i dragostea”.

*

„soacră, soacră, poamă acră

*

„frunză verde mărăcine

*

„frunză verde măr domnesc

*

„frunză verde de mohor

*

20. 10. 1997

Cred că Mihail Eminescu a prelucrat în a doua strofă din Luceafărul textul unei jelanii scrise pentru o tânără pe nume Măriuca, care a fost îngropată la mănăstire. Aceasta e strofa din jelanie de care Mihail s-a folosit:

„Că era la mamă una,
Precum e pe cer şi luna.
A fost una la părinţi
Ca şi luna între sfinţi”.

Nu ştiu dacă vreun critic literar a făcut această alăturare vreodată.

*

Dintr-o jelanie la moartea unui bărbat, care a murit de o boală devastatoare:

„Bucură-te, cimitir
că-ţi aducem trandafir.
Da nu te bucura tare
că nu-i trandafiru-n floare.
Că-ţi aducem lemn uscat
de o grea boală mâncat;
şi-ţi aducem lemn pălit
de o grea boală lovit”.

*

dorin-streinu-1997

*

Un fragment dintr-o rugăciune a unei vrăjitoare către Satana, în care  aceasta îi face promisiuni interesante diavolului :

„Tu,-mpărate,
Cornurate!
De m-ai asculta
şi m-ai asculta,
un copil de fată mare,
nebotezat,
ne-creştinat,
l-oi lua
şi ţi-l voi da!”.

*

Cu ce obiecte se fac vrăji în România şi nu numai? Cu aţa cu care se leagă picioarele mortului, cu creieri de coţofană, cu ouă clocite de raţă, cu apă din lac şi din fântână părăsită, cu lucruri luate de la răspântii de drumuri, cu cărbuni, cu praf de la scuturătura de găină, cu plisc de cioară, cu mătură lepădată, cu o broască cusută la gură,  etc.

Vrăjile se mai numesc şi făcături şi există cărţi / tradiţii speciale, care se transmit de la vrăjitoare la vrăjitoare cu texte care se rostesc şi cu pseudo-ritualuri care se improvizează atunci.

Astfel există făcutul pentru ursită, legatul cununiei flăcăilor şi fetelor, farmece pentru ca să vină cel drag la tine, făcutul cu mătrăgună ca să trăieşti rău în casă cu soţul sau soţia, făcutul de pagubă, făcutul de urât [ori ca să simţi că îţi e urât, că ţi-e frică în casă ori ca să pari urât în faţa ta şi în faţa altora n.n.]; făcutul de nebuneală [ pentru ca nimeni să nu se mai înţeleagă cu tine n. n.], aruncatul în faţa casei [descântarea argintului viu/ a mercurului sau a unor păsări moarte n.n.], aruncarea în horn [pe coşul casei a aceloraşi lucruri vrăjite n.n.], aruncarea în aşternut [punerea a ceva vrăjit sub aşternuturile tale din pat n.n.] etc.

Însă, bineînţeles, că toate aceste pseudo-ritualuri vrăjitoreşti nu au nimic special în ele şi nu transmit nimic, ci  numai vrăjitoarea invocă pe demonii, cu care coabitează, spre înşelarea proştilor…Iar vrăjile au „efect” asupra ta, dacă Dumnezeu îngăduie acest lucru spre folosul tău duhovnicesc şi dacă dracul găseşte patimi anume în fiinţa ta, prin care să te bată la cap toată ziua.

*

Ce folosesc vrăjitoarele pentru a face farmece? Diferenţa între vrajă, farmec şi descântec nu e niciuna, numai că lor le place să epateze, să îţi arate că au tot felul de „soluţii” pentru ca să îţi smulgă banii din buzunar.

Astfel fac farmece cu creier de broască, cu păr de femeie, cu ou de pui înnăduşit [n-am înţeles la ce se referă năduşeala; probabil se referă la ou stricat, cu pui mort în el; la ou clocit n.n.], cu talpă de guzgan mort, cu sânge şi maţe de arici, cu ştreang de la om spânzurat, cu pui de rândunică, cu liliac [se referă la animal n.n.], cu ţărână de la cai, cu seu de vacă crăpată, cu sarea de la vite, cu culcuş de iepure, cu ţărână de la mormânt, cu vine şi gâtlej de lup, cu zgură de la cuptor părăsit [cuptor de făcut pâine în curte; cuptor din cărămizi de argilă arsă n.n.], cu praf de la ţâţâna uşii, cu scârnă/ excrement de lup etc.

*

Vă daţi seama ce degradare umană înseamnă asta, ca să îţi placă numai urâtul, scabrosul, mirosurile infecte? Inimă de vrăjitoare = inimă de om care se bucură, care îşi găseşte împlinirea răutăţii în a face rău altora.

*

„Fugi, piei, dor, te prăpădeşte
şi de pietre te loveşte”.

[Fragment dintr-un descântec de dragoste]

*

„Dar unde bărbatul moare,
numai chin şi supărare.
Cin’ nu bea aist pahar
nu ştie-n lume ce-i amar”.

[Fragment dintr-un descântec făcut pentru o femeie văduvă, al cărei bărbat a murit recent.]

Discursul lui Barack Obama de la învestirea sa ca al 44-lea preşedinte al USA

juramantul

My fellow citizens,

I stand here today humbled by the task before us, grateful for the trust you have bestowed, mindful of the sacrifices borne by our ancestors. I thank President Bush for his service to our nation, as well as the generosity and cooperation he has shown throughout this transition.

Forty-four Americans have now taken the presidential oath. The words have been spoken during rising tides of prosperity and the still waters of peace. Yet, every so often, the oath is taken amidst gathering clouds and raging storms. At these moments, America has carried on not simply because of the skill or vision of those in high office, but because We the People have remained faithful to the ideals of our forebearers, and true to our founding documents.

So it has been. So it must be with this generation of Americans.

That we are in the midst of crisis is now well understood. Our nation is at war, against a far-reaching network of violence and hatred. Our economy is badly weakened, a consequence of greed and irresponsibility on the part of some, but also our collective failure to make hard choices and prepare the nation for a new age.

Homes have been lost; jobs shed; businesses shuttered. Our health care is too costly; our schools fail too many; and each day brings further evidence that the ways we use energy strengthen our adversaries and threaten our planet.

These are the indicators of crisis, subject to data and statistics. Less measurable but no less profound is a sapping of confidence across our land — a nagging fear that America’s decline is inevitable, and that the next generation must lower its sights.

Today I say to you that the challenges we face are real. They are serious and they are many. They will not be met easily or in a short span of time. But know this, America: They will be met.

On this day, we gather because we have chosen hope over fear, unity of purpose over conflict and discord.

On this day, we come to proclaim an end to the petty grievances and false promises, the recriminations and worn-out dogmas, that for far too long have strangled our politics.

We remain a young nation, but in the words of Scripture, the time has come to set aside childish things. The time has come to reaffirm our enduring spirit; to choose our better history; to carry forward that precious gift, that noble idea, passed on from generation to generation: the God-given promise that all are equal, all are free, and all deserve a chance to pursue their full measure of happiness.

In reaffirming the greatness of our nation, we understand that greatness is never a given. It must be earned. Our journey has never been one of shortcuts or settling for less. It has not been the path for the fainthearted — for those who prefer leisure over work, or seek only the pleasures of riches and fame. Rather, it has been the risk-takers, the doers, the makers of things — some celebrated, but more often men and women obscure in their labor — who have carried us up the long, rugged path toward prosperity and freedom.

For us, they packed up their few worldly possessions and traveled across oceans in search of a new life.

For us, they toiled in sweatshops and settled the West; endured the lash of the whip and plowed the hard earth.

For us, they fought and died, in places like Concord and Gettysburg; Normandy and Khe Sahn.

Again and again, these men and women struggled and sacrificed and worked till their hands were raw so that we might live a better life. They saw America as bigger than the sum of our individual ambitions; greater than all the differences of birth or wealth or faction.

This is the journey we continue today. We remain the most prosperous, powerful nation on Earth. Our workers are no less productive than when this crisis began. Our minds are no less inventive, our goods and services no less needed than they were last week or last month or last year. Our capacity remains undiminished. But our time of standing pat, of protecting narrow interests and putting off unpleasant decisions — that time has surely passed. Starting today, we must pick ourselves up, dust ourselves off, and begin again the work of remaking America.

For everywhere we look, there is work to be done. The state of the economy calls for action, bold and swift, and we will act — not only to create new jobs, but to lay a new foundation for growth. We will build the roads and bridges, the electric grids and digital lines that feed our commerce and bind us together. We will restore science to its rightful place, and wield technology’s wonders to raise health care’s quality and lower its cost.

We will harness the sun and the winds and the soil to fuel our cars and run our factories. And we will transform our schools and colleges and universities to meet the demands of a new age. All this we can do. And all this we will do.

Now, there are some who question the scale of our ambitions — who suggest that our system cannot tolerate too many big plans. Their memories are short. For they have forgotten what this country has already done; what free men and women can achieve when imagination is joined to common purpose, and necessity to courage.

What the cynics fail to understand is that the ground has shifted beneath them — that the stale political arguments that have consumed us for so long no longer apply. The question we ask today is not whether our government is too big or too small, but whether it works — whether it helps families find jobs at a decent wage, care they can afford, a retirement that is dignified.

Where the answer is yes, we intend to move forward. Where the answer is no, programs will end. And those of us who manage the public’s dollars will be held to account — to spend wisely, reform bad habits, and do our business in the light of day — because only then can we restore the vital trust between a people and their government.

Nor is the question before us whether the market is a force for good or ill. Its power to generate wealth and expand freedom is unmatched, but this crisis has reminded us that without a watchful eye, the market can spin out of control — and that a nation cannot prosper long when it favors only the prosperous.

The success of our economy has always depended not just on the size of our gross domestic product, but on the reach of our prosperity; on our ability to extend opportunity to every willing heart — not out of charity, but because it is the surest route to our common good.

As for our common defense, we reject as false the choice between our safety and our ideals. Our Founding Fathers, faced with perils we can scarcely imagine, drafted a charter to assure the rule of law and the rights of man, a charter expanded by the blood of generations.

Those ideals still light the world, and we will not give them up for expedience’s sake. And so to all other peoples and governments who are watching today, from the grandest capitals to the small village where my father was born: Know that America is a friend of each nation and every man, woman and child who seeks a future of peace and dignity, and that we are ready to lead once more.

Recall that earlier generations faced down fascism and communism not just with missiles and tanks, but with sturdy alliances and enduring convictions. They understood that our power alone cannot protect us, nor does it entitle us to do as we please. Instead, they knew that our power grows through its prudent use; our security emanates from the justness of our cause, the force of our example, the tempering qualities of humility and restraint.

We are the keepers of this legacy. Guided by these principles once more, we can meet those new threats that demand even greater effort — even greater cooperation and understanding between nations. We will begin to responsibly leave Iraq to its people, and forge a hard-earned peace in Afghanistan.

With old friends and former foes, we will work tirelessly to lessen the nuclear threat, and roll back the specter of a warming planet. We will not apologize for our way of life, nor will we waver in its defense, and for those who seek to advance their aims by inducing terror and slaughtering innocents, we say to you now that our spirit is stronger and cannot be broken; you cannot outlast us, and we will defeat you.

For we know that our patchwork heritage is a strength, not a weakness. We are a nation of Christians and Muslims, Jews and Hindus — and nonbelievers. We are shaped by every language and culture, drawn from every end of this Earth; and because we have tasted the bitter swill of civil war and segregation, and emerged from that dark chapter stronger and more united, we cannot help but believe that the old hatreds shall someday pass; that the lines of tribe shall soon dissolve; that as the world grows smaller, our common humanity shall reveal itself; and that America must play its role in ushering in a new era of peace.

To the Muslim world, we seek a new way forward, based on mutual interest and mutual respect. To those leaders around the globe who seek to sow conflict, or blame their society’s ills on the West: Know that your people will judge you on what you can build, not what you destroy. To those who cling to power through corruption and deceit and the silencing of dissent, know that you are on the wrong side of history; but that we will extend a hand if you are willing to unclench your fist.

To the people of poor nations, we pledge to work alongside you to make your farms flourish and let clean waters flow; to nourish starved bodies and feed hungry minds. And to those nations like ours that enjoy relative plenty, we say we can no longer afford indifference to suffering outside our borders; nor can we consume the world’s resources without regard to effect. For the world has changed, and we must change with it.

As we consider the road that unfolds before us, we remember with humble gratitude those brave Americans who, at this very hour, patrol far-off deserts and distant mountains. They have something to tell us today, just as the fallen heroes who lie in Arlington whisper through the ages.

We honor them not only because they are guardians of our liberty, but because they embody the spirit of service; a willingness to find meaning in something greater than themselves. And yet, at this moment — a moment that will define a generation — it is precisely this spirit that must inhabit us all.

For as much as government can do and must do, it is ultimately the faith and determination of the American people upon which this nation relies. It is the kindness to take in a stranger when the levees break, the selflessness of workers who would rather cut their hours than see a friend lose their job which sees us through our darkest hours. It is the firefighter’s courage to storm a stairway filled with smoke, but also a parent’s willingness to nurture a child, that finally decides our fate.

Our challenges may be new. The instruments with which we meet them may be new. But those values upon which our success depends — hard work and honesty, courage and fair play, tolerance and curiosity, loyalty and patriotism — these things are old. These things are true. They have been the quiet force of progress throughout our history.

What is demanded then is a return to these truths. What is required of us now is a new era of responsibility — a recognition, on the part of every American, that we have duties to ourselves, our nation and the world; duties that we do not grudgingly accept but rather seize gladly, firm in the knowledge that there is nothing so satisfying to the spirit, so defining of our character, than giving our all to a difficult task.

This is the price and the promise of citizenship.

This is the source of our confidence — the knowledge that God calls on us to shape an uncertain destiny.

This is the meaning of our liberty and our creed — why men and women and children of every race and every faith can join in celebration across this magnificent Mall, and why a man whose father less than 60 years ago might not have been served at a local restaurant can now stand before you to take a most sacred oath.

So let us mark this day with remembrance, of who we are and how far we have traveled. In the year of America’s birth, in the coldest of months, a small band of patriots huddled by dying campfires on the shores of an icy river. The capital was abandoned. The enemy was advancing. The snow was stained with blood. At a moment when the outcome of our revolution was most in doubt, the father of our nation ordered these words be read to the people:

“Let it be told to the future world … that in the depth of winter, when nothing but hope and virtue could survive… that the city and the country, alarmed at one common danger, came forth to meet [it].”

America. In the face of our common dangers, in this winter of our hardship, let us remember these timeless words. With hope and virtue, let us brave once more the icy currents, and endure what storms may come.

Let it be said by our children’s children that when we were tested, we refused to let this journey end, that we did not turn back, nor did we falter; and with eyes fixed on the horizon and God’s grace upon us, we carried forth that great gift of freedom and delivered it safely to future generations.

Iarna la Varlaam şi la Miron Costin

iarna-in-culori-de-primavara

Iarna duhovnicească

Cum îs iarna
viscole şi vânturi reci
şi vremi geroase,
de care se îngreuiază oamenii
şi sunt supăraţi în vremea iernii,
iar dacă vine primăvara
ei se uşurează de acelea
de toate
şi se veselesc,
căci c-au trecut iarna
cu gerul
şi s-a ivit primăvara
cu caldul şi cu seninul,
aşa şi în vremea de demult
au fost viscole şi
vânturi de scârbe
şi de supărări
pe oameni
ca şi într-o vreme de iarnă.

(Varlaam, Cazania – 1643)

Iarna istoriei

Precum florile şi pomii
şi toată verdeaţa pământului
stau ofilite
şi împiedicate de răceala brumei,
căzută fără vreme,
şi apoi,
după lină căldură a soarelui
îşi vin în fire
şi la frumuseţile lor cele dintâi,
aşa şi ţara,
după greutăţile ce erau la Radu-vodă,
a venit fără zăbavă
ţara la firea sa
şi până la anul
s-a umplut
de oameni şi de tot belşugul.

(Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei – 1675)