Gara e locul unde  e bine să contempli până când pleci cu trenul. O să observi nervozitate, aşteptare, febrilitate, ochi atenţi, bagaje multe, feţe noi, multe feţe noi, diverse, multe nuanţe ale hainelor, frânturi de vorbe, un tainfun de mirosuri, transpiraţie şi intenţii, o probă de viaţă simplă şi complicată în acelaşi timp…

gara-de-nord-bucuresti

Nimeni nu se întâlneşte cu nimeni, ci toată lumea îşi întretaie drumurile. Dacă ai privi de sus drumul fiecăruia ai avea o plasă de păianjen…care înseamnă drumul prin viaţă. Numai Dumnezeu poate uni, la un moment dat, viaţa unui om cu viaţa altui om în timp ce stau la rând la bilete, în timp ce urcă în tren sau sunt  în acelaşi  compartiment.

Mersul cu trenul e ca mersul prin viaţă: întotdeauna ajungi la destinaţie [ chiar dacă, în România, trenurile mai rămân şi pe câmp…pentru că se defectează]. Chiar dacă nu vrei să ajungi…trenul te duce în ultima gară. Şi când ajungi în gară, în ultima gară…cobori…şi mai rămâi numai în amintirea celor cu care ai făcut conversaţie reală.

Numai că şi aceia…coboară undeva, pentru ca să fie uitaţi…

*

Cuvânt către inimă

de Gunnar Reiss-Andersen [1895-1964], poet norvegian. 14. 10. 1997.

Să nu uiţi vreodată
femeia ce n-ai întâlnit-o.
S-ar putea să te afle
când nu vei mai fi.

Să nu uiţi vreodată
pe-aceea ce poate
a ştiut să te-aştepte
o viaţă de om.

Să nu uiţi vreodată
femeia viselor tale.
Să nu uiţi vreodată:
pe Ea o iubeşti.

Să nu uiţi vreodată:
pe ea, doar pe ea
o cauţi mereu
în fiece dragoste.

*

Glasul

de acelaşi poet norvegian

De-ntrebi, călătorule, cine sunt eu –
îţi răspund: Nu mă vezi?
Sunt tot ce mereu te-mpresoară;
pietrele ţărmurilor, foşnetul pomilor în grădina sonoră, în aerul sur de noiembrie.

De mă întrebi cine sunt, îţi răspund: Sunt
povara unor mari şi bogate amintiri,
aurind reciful în ultima oră înaintea-nserării mute;
sunt nevăzutul ce vede totul în jur,
orbit de sclipirea sării pe ţărm,
într-o zi de noiembrie sură.

Şi încă n-am terminat.

Când repeţi întrebarea, cu ochii în cârdul de corbi în
văzduh, îţi răspund,
întorcându-ţi privirea spre pasărea moartă strivită-n
cădere de-o piatră:
– Sunt totul şi toate şi vara
stinsă de mult;
sunt cel care-a fost, înecatul,
sunt cel dispărut în adâncuri:
de-aceea mă simt mai aproape ca nimeni pe lume
de-aceste sclipiri pe ţărmul de sare
pal ca zăpada de toamnă.

Căci nu mă afli îndărătul iernilor albe cu
lumini care cad licărind
din nemărginire.

*

De unde vine intoleranţa noastră la diversitate? De ce îmi închpui sau de ce cer ca toţi să fie ca mine? De ce mă consider drept etalon pentru alţii?  Cum ar putea să fie altul eu, dacă are o experienţă de viaţă diferită de a mea?

*

Entuziasmul provocat de Obama va trebui să fie plătit, în mod concret, cu acte politice responsabile. Va putea suporta America o decepţie majoră, pe fondul crizei financiare actuale?

*

Simeon ben Azzai: „Nu dispreţui pe nimeni şi nu părăsi nimic; căci nu este  niciun om care să nu aibă vremea sa şi nu este lucru care să nu aibă locul său”.

*

Fata morgana = mirajul. Reflectarea în aer a unor obiecte sau lucruri situate la mare distanţă faţă de cel care le vede.

*

Există o iluzie optică în care ţi se pare că vezi… o muscă. Ţi se pare că vezi o muscă cu coada ochiului. Pentru câteva milisecunde ea pare a fi reală, vie.

*

Când sunt răcit simt în loc de aer, când ies afară, numai gazele de la eşapament, adică numai noxele şi nu simt deloc aerul.  Îmi vine să vomit, respir din ce în ce mai puţin, mă forţez să repir la jumătatea capacităţii de inspirare a aerului…E o adevărată dramă.

Îmi dau seama că s-a terminat boala dacă simt aerul afară, dacă pot să disting, când respir, aerul de noxe şi dacă urina îmi devine albă.

*

În Lostriţa lui Vasile Voiculescu ne întâlnim cu dracul care locuieşte în ape. Se „pescuieşte” o femeie cu „ochi reci ca de sticlă şi cu dinţi albi ascuţiţi ca la fiare”.

Finalul: lostriţa îl priveşte, el sare după ea în apă, o prinde în braţe şi astfel moare cuprins de apele Bistriţei.

Ispita satanică de a te arunca în apă, în fântână…de a te sinucide  prin înecare o reîntâlnesc mereu. Mulţi oameni îmi spun că au trăit-o. Şi eu am trăit-o. La fel ispita de a te arunca de la înălţime în gol.

O trăieşti ca un impuls nedefinit, autoritativ…Demonii te împing spre acest gest inducându-ţi sentimentul că e un act implacabil, că aşa trebuie să faci.

*

Palmyra –  un oraş creat în pustiu de către arameeni.

*

30. 06. 1996. Într-un timp scriam poeme pentru că îmi doream să scriu mult, bine şi rapid. Căutam un înţeles, gustul cuvintelor, rafinamentul întâlnirii dintre cuvinte.

Acum poezia mă caută ea. De la un timp creez poezii şi în somn. Când mă trezesc am impresia că le-am scris, pentru că în vis ori le rosteam şi cineva mi le înregistra ori le scriam. De aceea mă trezesc cu impresia că ele au rămas undeva…însă nu mai ţin minte nimic.

Cine ştie câtă poezia de-a mea pierd în vis ?! Poezia bună cred că este rară şi pentru acest lucru trebuie să stai în aşteptare, să stai cu instrumentul de scris mereu lângă tine ca să o scrii.

*

Lucian Blaga vorbeşte în Trilogia culturii despre faptul că în vis ne-ar lipsi stilul propriu. Eu am avut întotdeauna impresia profundă că în vis mă regăsesc tot pe mine, tot persoana mea, pentru că sunt mereu conştient de faptul cine sunt.

Nu am avut niciodată un vis până la această vârstă în care să mă cred altul. Am trăit în vis în lumi pe care nu le cunoşteam sau care erau formate din lucrurile cunoscute şi necunoscute, grupate într-un alt fel…dar n-am fost niciodată altul.

Da, am fost altul la diverse vârste…dar niciodată nu am fost mai bătrân decât sunt sau nu am trăit o parte a vieţii pe care nu am trăit-o încă.

*

20. 10. 1997

Sorcova

Sorcova, vesela,
peste vară primăvară,
să-nfloriţi, să mărgăriţi*,
ca un măr, ca un păr,
ca un fir de trandafir,
tare ca piatra,
iute ca săgeata,
tare ca fierul,
iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!

*

*Să mărgăriţi = să fiţi ca nişte mărgăritare, să fiţi frumoşi, frumoşi la trup şi suflet.

*

„cum ne curg lacrimile
să curgă şi ploile”

[Caloianul]

*

„Fluier zice, turma-şi strânge;
Fluier tace, turma-ntoarce”

[Colind]

*

„frunză verde ca iarba”

*

„frunzuliţă frunză creaţă”

*

„Trandafir în cornu mesii
cum mai plâng ochii miresii!
Unu plânge, unu nu,
că ştie ce-i urâtu.
Unu plânge ş-unu ba,
că ştie ce-i dragostea”.

*

„soacră, soacră, poamă acră

*

„frunză verde mărăcine

*

„frunză verde măr domnesc

*

„frunză verde de mohor

*

20. 10. 1997

Cred că Mihail Eminescu a prelucrat în a doua strofă din Luceafărul textul unei jelanii scrise pentru o tânără pe nume Măriuca, care a fost îngropată la mănăstire. Aceasta e strofa din jelanie de care Mihail s-a folosit:

„Că era la mamă una,
Precum e pe cer şi luna.
A fost una la părinţi
Ca şi luna între sfinţi”.

Nu ştiu dacă vreun critic literar a făcut această alăturare vreodată.

*

Dintr-o jelanie la moartea unui bărbat, care a murit de o boală devastatoare:

„Bucură-te, cimitir
că-ţi aducem trandafir.
Da nu te bucura tare
că nu-i trandafiru-n floare.
Că-ţi aducem lemn uscat
de o grea boală mâncat;
şi-ţi aducem lemn pălit
de o grea boală lovit”.

*

dorin-streinu-1997

*

Un fragment dintr-o rugăciune a unei vrăjitoare către Satana, în care  aceasta îi face promisiuni interesante diavolului :

„Tu,-mpărate,
Cornurate!
De m-ai asculta
şi m-ai asculta,
un copil de fată mare,
nebotezat,
ne-creştinat,
l-oi lua
şi ţi-l voi da!”.

*

Cu ce obiecte se fac vrăji în România şi nu numai? Cu aţa cu care se leagă picioarele mortului, cu creieri de coţofană, cu ouă clocite de raţă, cu apă din lac şi din fântână părăsită, cu lucruri luate de la răspântii de drumuri, cu cărbuni, cu praf de la scuturătura de găină, cu plisc de cioară, cu mătură lepădată, cu o broască cusută la gură,  etc.

Vrăjile se mai numesc şi făcături şi există cărţi / tradiţii speciale, care se transmit de la vrăjitoare la vrăjitoare cu texte care se rostesc şi cu pseudo-ritualuri care se improvizează atunci.

Astfel există făcutul pentru ursită, legatul cununiei flăcăilor şi fetelor, farmece pentru ca să vină cel drag la tine, făcutul cu mătrăgună ca să trăieşti rău în casă cu soţul sau soţia, făcutul de pagubă, făcutul de urât [ori ca să simţi că îţi e urât, că ţi-e frică în casă ori ca să pari urât în faţa ta şi în faţa altora n.n.]; făcutul de nebuneală [ pentru ca nimeni să nu se mai înţeleagă cu tine n. n.], aruncatul în faţa casei [descântarea argintului viu/ a mercurului sau a unor păsări moarte n.n.], aruncarea în horn [pe coşul casei a aceloraşi lucruri vrăjite n.n.], aruncarea în aşternut [punerea a ceva vrăjit sub aşternuturile tale din pat n.n.] etc.

Însă, bineînţeles, că toate aceste pseudo-ritualuri vrăjitoreşti nu au nimic special în ele şi nu transmit nimic, ci  numai vrăjitoarea invocă pe demonii, cu care coabitează, spre înşelarea proştilor…Iar vrăjile au „efect” asupra ta, dacă Dumnezeu îngăduie acest lucru spre folosul tău duhovnicesc şi dacă dracul găseşte patimi anume în fiinţa ta, prin care să te bată la cap toată ziua.

*

Ce folosesc vrăjitoarele pentru a face farmece? Diferenţa între vrajă, farmec şi descântec nu e niciuna, numai că lor le place să epateze, să îţi arate că au tot felul de „soluţii” pentru ca să îţi smulgă banii din buzunar.

Astfel fac farmece cu creier de broască, cu păr de femeie, cu ou de pui înnăduşit [n-am înţeles la ce se referă năduşeala; probabil se referă la ou stricat, cu pui mort în el; la ou clocit n.n.], cu talpă de guzgan mort, cu sânge şi maţe de arici, cu ştreang de la om spânzurat, cu pui de rândunică, cu liliac [se referă la animal n.n.], cu ţărână de la cai, cu seu de vacă crăpată, cu sarea de la vite, cu culcuş de iepure, cu ţărână de la mormânt, cu vine şi gâtlej de lup, cu zgură de la cuptor părăsit [cuptor de făcut pâine în curte; cuptor din cărămizi de argilă arsă n.n.], cu praf de la ţâţâna uşii, cu scârnă/ excrement de lup etc.

*

Vă daţi seama ce degradare umană înseamnă asta, ca să îţi placă numai urâtul, scabrosul, mirosurile infecte? Inimă de vrăjitoare = inimă de om care se bucură, care îşi găseşte împlinirea răutăţii în a face rău altora.

*

„Fugi, piei, dor, te prăpădeşte
şi de pietre te loveşte”.

[Fragment dintr-un descântec de dragoste]

*

„Dar unde bărbatul moare,
numai chin şi supărare.
Cin’ nu bea aist pahar
nu ştie-n lume ce-i amar”.

[Fragment dintr-un descântec făcut pentru o femeie văduvă, al cărei bărbat a murit recent.]

Did you like this? Share it: