Când toată lumea dansează pe ritmuri de clopot

Un titlu pesimist ?!…De ce ar fi unul pesimist, atâta timp cât e real?!!! Pentru ce ne-ar întrista realitatea când nu avem alta?! Da, realitatea e că fiecare dansăm spre moarte…şi că moartea e în derulare şi nu la capătul drumului. La capătul drumului, moartea, e o sărire în viaţă. Până acolo moartea e moarte…pentru că degradează, schilodeşte, ne trage spre pământ…

În momentul morţii însă moartea nu mai e moarte…ci viaţă, o altfel de viaţă, la alţi parametri dar e viaţă şi nu neant, este existenţă şi nu desfiinţare totală de existenţă.

Clopotele, pentru ortodocşi, au un glas profetic: ele anunţă mereu două lucruri deloc antagonice.

În primul rând ele vestec că oamenii mor, mor cu toţii…iar, în al doilea rând, ele vestesc că oamenii trăiesc veşnic, pentru că moartea ca moarte chinuită, ca iad, nu mai există pentru fiii Bisericii…ci pentru ei moartea e moarte spre viaţă veşnică.

După cum se vede, In. 5, 24 ne confirmă adevărul mărturisit de către clopotele Bisericilor noastre. În acest loc scriptural Domnul ne garantează moartea ca viaţă veşnică.

El ne spune aici: „Amin, amin zic vouă, că cel care ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, căci s-a mutat din moarte în viaţă”.

Şi aceasta nu înseamnă că cei Sfinţi nu mai vin la judecata Domnului –  căci judecata e pentru toţi – numai că judecata  Sa nu-i pedepseşte, ci constată că ei sunt plini de viaţă veşnică, de lumină dumnezeiască, pentru că, încă de aici ei s-au mutat de la moartea păcatului la învierea spre viaţă pe care ne-o dă viaţa sfântă. Judecata e bucurie pentru cei care toată viaţa lor a însemnat comuniune vie cu Dumnezeu.

Nu mai vin la judecată pentru că s-au judecat pe ei înşişi. Nu mai vin la judecată ca oameni înfricoşaţi de veşnicia lor ci ca oameni plini de bucuria veşniciei. Pentru că versetul acesta vorbeşte despre ascultare, credinţă şi faptă, adică despre viaţa sfântă care moşteneşte viaţa veşnică.

Pentru că nu poţi să asculţi şi apoi să crezi, ci crezi pe măsură ce asculţi şi asculţi pe măsură ce crezi. Şi nu poţi să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, în care crezi din ce în ce mai mult, dacă nu îl împlineşti în viaţa ta, adică, dacă el nu devine viaţa ta zilnică.

Credinţa ta devine faptă, devine transparentă prin faptele tale zilnice şi acestea te rezidesc într-o fiinţă nouă, duhovnicească, care nu mai trăieşte cu gânduri mici, reducţioniste ci se hrăneşte din cuvintele veşnice ale lui Dumnezeu.

Ce spun însă clopotele celor care trăiesc în ritmurile veşniciei? Le cântă un cântec ferice. Clopotele anunţă pentru noi bucuria de a fi cu Dumnezeu, pentru că trăim „întru învierea vieţii” [ In. 5, 29], într-o continuă sporire a harului şi a bucuriei dumnezeieşti în persoana noastră, ca o consecinţă a comuniunii noastre reale cu Prea Sfânta Treime.

Nu ne întristează, aşadar, clopotele! Inima ne dansează pe ritmurile tânguitor bucuroase ale clopotelor pentru că acelaşi ritm îl trăieşte şi inima noastră.

Inima ortodoxă este o inimă paradoxală. Inima noastră e când o tânguire bucuroasă, când o tristeţe veselă, când un ţipăt treaz, când o milostivire îngăduitoare, când o judecată  atentă.

O astfel de inimă e neînţeleasă – da, ştim asta; o simţim tot timpul –  pentru că nu e o inimă a extremelor ci una care îmbină extremele simţirii, ale gândului, ale cugetării într-un centru de echilibru, de eleganţă, de atenţie.

Acolo unde nu este atenţie, eleganţă şi echilibru e semn că inima nu învaţă mereu viaţa spre viaţă ci e într-un continuu regres.

Cuvintele citate de către noi în acest articol, după cum ştiţi, sunt din Evanghelia înmormântării şi a parastasului. Dacă am vorbit despre clopot şi  despre ritmul dangătelor lui de aceea am folosit şi aceste citaţii. Însă ele vorbesc despre bucurie la înmormântare şi nu despre o stare de dezolare, de o adâncă şi incurabilă tristeţe.

Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă  trăieşte în ritmurile bucuriei şi ale veşniciei şi ei îi este străină dezolarea, deznădejdea, implacabilul. Adesea creştinii noştri ne întreabă despre mântuirea celor adormiţi ai lor şi noi le vorbim despre nădejde şi nu despre implacabil.

La Dumnezeu totul e cu putinţă şi totul e paradoxal şi nu liniar. La Dumnezeu contrariile exprimă prea plinul vieţii şi nu un minus de existenţă. Tocmai de aceea postul nostru e plin de dulceaţă, nevoinţa noastră e plină de bucurie, bucuria noastră e plină de adevăr, nădejdea noastră e plină de trăirea de pe acum în Împărăţia lui Dumnezeu.

Totul e bucuros la noi, numai că nimic nu e uşor. Ca să devii al lui Dumnezeu din ce în ce mai mult nu e uşor şi e o minciună dacă simplifici, în faţa cuiva, viaţa ortodoxă şi o prezinţi numai ca pe o prăjitură care nu necesită preparare îndelungă. Însă e tot la fel de neacceptat faptul ca să duci atenţia până la cote patologice şi să te temi de orice, în loc să te bucuri de realaţia cu Domnul şi cu fraţii tăi, singura, de altfel, care rezolvă denerezolvabilele.

Îmi place să ascult clopotele bătând pentru că propovăduiesc o lecţie gravă de viaţă, care îmbină durerea şi fericirea, lupta şi pacea, viaţa şi moartea. Eu însumi sunt un clopot, care îmi ascult mereu dangătul în ritmul inimii. Şi dumneavoastră, fiecare în parte, sunteţi un clopot. Suntem clopote care trebuie să ne luăm în serios dansul nostru.