Tovarăşe director…vă rog!Lăsaţi-mă să fac eu infarct în locul dv!

Ipocrizia atinge cote inexprimabile când devine o virtute. Era gata să moară pentru tovarăşu director numai pentru că tovarăşu director era atunci în funcţie. Dacă nu mai e în funcţie…tovarăşu director devine…un prost, o haimana, ăla, un nimeni…

Şi când eşti singur, destituit, când te întâlneşti cu adevăratul tine din alţii atunci înţelegi ce venin are în ea duplicitatea, ipocrizia, impostura.

Am asistat şi aţi asistat, desigur, la decadenţe dureroase…fără să vreau/ să vrem. Pierderea funcţiei l-a transformat pe om într-o epavă, deşi, până mai ieri, era tartorul, era tăietorul de capete, cel care era viaţa oamenilor din subordinea sa.

Cel care a crezut în veşnicia funcţiei în care a fost pus şi, mai ales, cel care a crezut că e înconjurat numai de prieteni suferă un şoc de proporţii.

Ochii care, până mai ieri, erau docili, acum au arcuiri înfumurate, revanşarde, obscene.

Adevărul se spune pe faţă.

Adevărul e dureros când e spus bădăran. Mă refer la răutatea spusă cu cuvinte de neam prost.

Celui destituit, fostului tovarăş director,  fostul subaltern bădăran ţine să îi spună tot oful. Şi îi spune: veneai la muncă puţind a transpiraţie; credeai că eşti tu mare sculă pe basculă; vezi ce prost ai ajuns?!; nimeni nu se mai uită la tine etc. Nu contează dacă e ridicol…El ţine să îi acutizeze durerea, pentru că se bucură, ca un adevărat sadic, că poate să îl facă să sufere pe fostul director.

Prostul are un tupeu de la groapa de gunoi: când spune ceva, cuvintele sale sunt este o expresie a urâciunii pe care o are în suflet. El nu numai spune, ci se spune. Îşi spune mizeria din suflet cu duiumul.

Tocmai de aceea lipsa de măsură în durere devine nesimţire sau bădărănie.

*

În Noul Testament apare de 4 ori sintagma: „pui de vipere” [ Mt. 3, 7; 12, 34; 23, 33 şi Lc. 3, 7].

La Mt. 3, 7 Ioan Botezătorul le-o spune fariseilor şi saducheilor, adică unor oameni cu o brumă/ cu un strat subţire de cunoaştere dar duplicitari şi răi; răzbunători dacă sunt contrazişi sau arătaţi de proşti.

Văzând că mulţi farisei şi saduchei vin către el, Ioan le reaminteşte de mellou,shj ovrgh/j [mellusis orghis], adică despre mânia/ răzbunarea/judecatca ce va să vină.

Cine credeţi că vă va putea scăpa de mânia lui Dumnezeu? De ce credeţi că veţi avea câştig de cauză cu duplicitatea voastră plină de răutate?

Domnul, în conflict cu fariseii [ Mt. 12, 24], îi numeşte pe aceştia tot…pui de vipere la Mt. 12, 34. Deopotrivă pentru răutate şi ipocrizie.

Aveau o răutate deghizată-n floare. Tocmai de aceea Domnul le spune acestor nesimţiţi  aroganţi că nu pot grăi cele bune cu adevărat atâta timp cât sunt un fluviu de răutate. Cele bune/ agata [gr.] nu pot fi spuse dacă suntem răi/ poniri [gr.].

Cuvintele de bunătate, de milostivire,cuvintele duhovniceşti ies din inimi bune şi nu din inimi perverse, care spun sau fac lucruri pentru ca să primească bani sau pentru ca să fie promovaţi undeva mai sus.

Bunătatea nu poate fi rea şi nici meschină. Bunătatea nu poate fi profitoare.

Şi Domnul foloseşte aceleaşi cuvinte ca şi Sfântul Ioan pentru ca să arate că propovăduieşte aceleaşi adevăruri, pentru că Ioan venea de la Dumnezeu şi nu vorbea de la sine, nu era un profet mincinos.

La Mt. 23, 33 tot Domnul, într-o polemică cu grămăticii/ cărturarii şi fariseii [ Mt. 23, 25], îi numeşte pe aceştia ofis/ şerpi şi pui de vipere şi, ca şi Ioan, le vorbeşte despre judecata/ pedeapsa gheenei [th/j kri,sewj th/j gee,nnhj / tis criseos tis gheennis] care o să vină peste ei.

La Lc. 3, 7 are cuvântul Ioan Botezătorul vorbindu-le tot despre mânia/ judecata viitoare a lui Dumnezeu faţă de cei duplicitari şi răi.

De două ori Ioan, de două ori Domnul rostesc în Evanghelii adevăruri crude, de nesuportat pentru intelectualii evrei duplicitari.

Din punct de vedere al etichetei sociale sau a falsităţii mascate ceea ce face Ioan şi Domnul sunt adevărate acte de impoliteţe. Cum şi-au permis să ne atace pe noi, intelectualii religioşi ai poporului lui Dumnezeu? Cum au îndrăznit?

Adevărul de nesuportat e o îndrăzneală enormă.

Însă, din punctul de vedere al vieţii evlavioase ceea ce a făcut Ioan şi Domnul sunt acte normale, de adâncă milostivire pentru semeni, pentru că le-a readus aminte de judecata necruţătoare/ răzbunătoare a lui Dumnezeu.

Iar dacă, pe oameni, mai mult sau mai puţin, îi duci cu preşul, pe Dumnezeu nu poţi să Îl mitui nicidecum. Dumnezeu nu Se lasă minţit pe faţă de către om, oricare ar fi acesta.

*

Ipocrizia este întotdeauna o poveste frumoasă dar  lipsită de adevăr. Este ipo + crisis = cu judecată.  Când te pre + faci, atunci, în mod de+liberat, adică cu judecată, accepţi să joci un rol care nu te re + prezintă şi să spui o poveste care e o pură ficţional+itate.

Şi tu şi povestea ta sunteţi de domeniul imaginaţiei.

Vedeta se naşte din vedere. Cu cât o vezi mai mult cu atât crezi că o înţelegi, că o ştii, dar ea nu spune, mai niciodată, ceva esenţial despre sine. Ea joacă un rol. Acum e balerină, acum e vedetă porno, acum e cântăreaţă de muzică pop, acum e actriţă, politician, om responsabil.

Şi el şi ea joacă un rol. Ipocrizia e tocmai acest rol de băiat bun sau de fată descurcăreaţă. Pragmatismul imagologic şterge din vizor viaţa interioară, unde colcăie sadismul puiului de viperă, decadenţa.

Dacă un om duhovnicesc, care se luptă toată viaţa cu păcatul nu e fără de păcat…cât de decent, de bun şi de iubitor e un om care întreţine patima în el de la tinereţe şi pân’  la bătrâneţe?

De aceea, Domnul când vorbea de noi ca de un potir [ Lc. 11, 39] care trebuie spălat pe dinăuntru se referea la evacuarea răutăţii din suflet, a răutăţii pe care nu trebuie să o mascăm ci să o deversăm din noi.

Am trecut cu o săptămână în urmă prin faţa blocului unde a existat  panoul chiloţilor roşi ai Mihaelei Rădulescu, despre care ne-am pronunţat la timpul cuvenit. Şi, privind blocul, fără panou pe el, mi-am dat seama de ce  fusese atât de mare… Pentru că vreo două-trei etaje nu mai sunt locuibile, unele apartamente nu mai au nici giurgiuvele, şi el masca urâţenia blocului pe care fusese pus şi, probabil, a fost un mijloc de venit pentru cei câţiva locatari ai săi.

El masca… o realitate dură: sărăcia.

Regimul comunist masca sărăcia şi bolile României. Regimul actual e într-o continuă campanie de fotoşopare a realităţii, de retuşări a imaginii vii, penetrante a României. La noi nimeni nu greşeşte, totul e frumos, avem de toate, nu există corupţie, nu există deficienţe în sistem…totul e ţuţ.

Numai că, din străfundurile seninătăţii cu care ne ascundem mizeria, mizeria exală un miros pătrunzător: mirosul de rozătoare moartă, peste care tinerii băutori de bere au urinat din destul, pentru că nu există veceuri publice.

*

Totul e frumos de mirositor.

Puii de viperă, puii de canalie, puii de ornitorinci, puii de sconcşi sunt fraţi. Îşi dau mâna…şi îţi fac cu mâna. Zâmbesc cu agere şi puturoase reţineri. Rânjesc mânzeşte.

–Nu aţi găsit altă rimă…nu?!

– Tovarăşe director, vă rog frumos…Lăsaţi-mă pe mine să fac infarct în locul dv! Dv. sunteţi un om de care are nevoie întreaga lume…pe când eu sunt un nimeni. Lăsaţi-mă să mor, ca un prost, pentru dv. Lăsaţi-mă să mor fericit…pentru că nu vă mai văd.

*

Cea mai corectă definiţie a fabulei este…bate şaua ca să priceapă iapa. Fabula e subversivă…

Acum vreo 10 ani şi ceva, ca profesor de Religie, am făcut, la sfârşit de an un spectacol cu unii dintre elevii mei…spectacol pentru care am scris un volum de fabule. Le-am scris pe calapodul personalităţii lor, i-am învăţat cum trebuie rostite, cum trebuie mimate, cum trebuie să ai o falsă gravitate atunci când le rosteşti…şi, din acest motiv, părinţii, profesorii, chiar şi directorul [deşi nu-i stătea în caracter] au fost entuziasmaţi la culme de ceea ce a ieşit,chiar dacă fabulele mele loveau în dreapta… şi în stânga…

Copiii nu au spus că sunt creaţia mea. La final, directorul, satisfăcut de faptul că elevii săi au spus nişte poezii/ fabule sau ce-or mai fi dintr-un mare poet cunoscut mi-a spus să iau aminte [ mă considera un om… nemaleabil] la ce a spus poetul în fabulă, citându-mi din memorie un vers, care…fusese scris pentru dumnealui.

Dacă aş fi spus că sunt ale mele…ar fi fost proaste. Dacă i-aş fi spus că în acea fabulă era ironizat chiar dumnealui…s-ar fi întâmplat…multe neprevăzuturi. Aşa însă, m-am bucurat că poetul cunoscut de necunoscut spusese adevărul şi în esenţă, fusese felicitat pentru acest lucru…pentru că literatura ridică adevărul la conştiinţa omului.

Şi atunci mi-am dat seama că fabula, adică literatura, scrisul, predica, tratatul teologic sunt o binecuvântată ţipare a lui pui de vipere, care nu pune accentul pe macularea omului ci…pe ceea ce trebuie să devină, dacă ia aminte la avertisment.

Avertismentele lui Dumnezeu sunt în derulare. Pedeapsa, în mod virtual, planează asupra tuturora. Numai că, dacă crezi avertizările şi îţi sfinţeşti viaţa ele nu mai sunt baubauri care te cocoşează de frică ci sunt o continuă experiere a realei frici de Dumnezeu, căreia îi e frică să nu iasă din comuniunea cu El.

Întreaga Tradiţie a Bisericii e un avertisment continuu la echilibru şi la răbdare. Fabula ironizează un defect, o stare de lucruri, decadenţa umană pentru ca să îndrepte. Invectivele Domnului, ca şi ale Sfinţilor Lui, sunt spre trezire, spre luminare, spre mântuire.

A le desconsidera înseamnă să cazi din lac în puţ. Însă, a le supralicita înseamnă să dictezi tu însuţi, şi nu Dumnezeu, când se petrece un anume lucru. Însă avertizările pregătesc şi nu indică ceea ce va face Dumnezeu.

Ceea ce va face Dumnezeu cu această lume e o frumuseţe fără seamăn. Eshatologia Bisericii are maximum de pozitivitate. Dacă la Hollywood sfârşitul lumii e un şir, parcă nesfârşit, de efecte speciale catastrofice, în schimb, transfigurarea lumii pe care o propovăduieşte Biserica e o copleşitoare încântare dumnezeiască, care împlineşte toate aspiraţiile noastre după bunătate, frumuseţe, desăvârşire.

Accentul în Ortodoxie nu cade pe semne, pe antihrişti, pe 666, pe Biserica se năruie…ci pe împlinirea dorului de Dumnezeu al întregii creaţii, al întregului cosmos şi al întregii umanităţi şi pe venirea Celui Preadorit. Ortodoxia autentică trăieşte în dinamica iubire nebună pentru Dumnezeu, fără saţiu, mai presus de orice înţelegere şi exprimare.

Biserica e plină de dor pentru Mirele Bisericii, spre Care aleargă… Biserica nu priveşte la spini, la chinuri, la draci bălţaţi, la închisori, la cipuri care îţi violează intimitatea, la impostori, ipocriţi, şarlatani sau antihrişti ci la…Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care vine să judece pe toţi cu dreptate şi să introducă creaţia în veşnicie.

*

Fabula vizează, ca şi Evanghelia, pe om. Omul trebuie să se schimbe, să trăiască în ritmurile iubirii fără saţiu pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Dacă omul se schimbă…nu mai vrea să facă infarct, în mod ipocrit, în locul lu’ tovarăşu director, ci vorbeşte atent, cu atenţie, alegând cuvintele…

Cei care erau pui de vipere, astăzi/ simeron, pot fi fiii lui  Dumnezeu după har. Ca să fii trebuie să vrei… Da, e complicat de simplu!…