Zi: 28 ianuarie 2009

Din Hexaemeronul lui Ioan Exarhul:

Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (subl. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului , care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!

Ioan Exarhul este scriitor bisericesc bulgar, din sec. X-XI. Pasajul de faţă este conform: Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, nota 17, p. 399-400.

Texte ca acesta, care a circulat şi la noi – şi probabil că sunt multe în literatura noastră religioasă veche – constituie, în opinia noastră, fundamentul pentru exuberanţa imagistică şi vizionară a lui Eminescu, pentru viziunile sale cosmice îndrăzneţe.

În ce priveşte fantezia creatoare de lumi din Sărmanul Dionis, omiliile ortodoxe care laudă măreţia sufletului omenesc raţional şi spiritual sunt mai în măsură să propulseze  plasticitatea şi paradoxurile imagistice din opera eminesciană, decât teoriile filosofice ale lui Kant, Fichte sau ale altor filosofi, care au fost considerate ca inspiratoare pentru Eminescu.

Un alt fragment, cu 8 secole mai recent, îi aparţine Sfântului Antim Ivireanul  şi vorbeşte despre puterea creatoare a lui Dumnezeu, care ar fi putut da naştere unor lumi şi mai frumoase decât aceasta. Textul antimian este un punct de sprijin cu mult mai coerent pentru imaginaţia explozivă eminesciană, pentru dorul lui de a vizualiza adevărul, decât simpla expunere teoretică a filosofiei germane.

Fragmentul omiletic la care am făcut referire este următorul (şi îl aşezăm în versuri, ca să fie mai clară poezia lui interioară, după cum v-am obişnuit în ultima vreme):

Crearea lumii şi despre Maica Domnului

Dumnezeu însă,
care numai cu un cuvânt
a făcut şi a zidit
toate lucrurile cele văzute şi nevăzute,
poate cu adevărat,
cu a Lui preaputernicie,
să facă

stele mai luminoase
decât
acestea ce strălucesc pe cer
şi lună mai iscusită
decât aceasta
ce ne povăţuieşte noaptea
şi soare mai strălucitor
şi mai luminat
decât acesta,
care stinge cu lumina lui
toate celelalte lumini [stele]

şi ceruri mai mari
şi mai largi în rotocolime
şi pasări mai cu dulce glasuri
şi flori
mai cu multe mirosuri
şi copaci mai nalţi
şi mai roditori
şi vânturi mai sănătoase
şi văzduhuri mai de folos
şi fiare mai multe
la număr şi mai de multe feluri

şi mai multe lumi
decât aceasta ce locuim
poate să zidească
în mărime şi în meşteşug mai minunate;

iar o zidire care să covârşească în vrednicie
pe Maica lui Dumnezeu
nu va putea să facă niciodată,
măcar că este preaputernic.

*

În același fel a fost influențată și creația populară. Ion C. Chițimia preciza:

„Cosmosul este străbătut cu viteze de gând și eroul de basm se avântă în spațiu până la soare. Omul, adică eroul din basm, cu soarele în piept și luna-n spate, cu luceferi în umeri [sunt simboluri religioase  pe care le putem regăsi în Apocalipsă și pentru a căror descifrare putem apela la Antim Ivireanul], trasează linii luminoase în spațiu și tinde să se apropie temerar de punctul cel mai înalt, fără teamă de prăbușire. Apoi, revine la viața de pe pământ cu o alunecare ușoară și sigură. […]

Basmul strânge și lărgește spațiul cosmic și acțiunile eroului. Nimic nu este prea greu și nimic nu este de nerealizat. Universul este o fulgurație pe care eroul o dezvoltă de la plumb până la aur, de la pământ până la soare” (Folclorul românesc în perspectivă comparată, Ed. Minerva, 1971, p. 199).