superb

Conştiinţa are întotdeauna recul. Reculul ei este ca apa pe care vrei să o arunci pe geam, în marea viteză a trenului şi ea ţi se proiectează pe faţă.

Poţi să fii orice, poţi să fii şi ceea ce nu eşti şi ceea ce nu trebuie să fii, poţi să îţi faci transplant de creier, de sex, de cont în bancă…conştiinţa va fi întotdeauna acea luciditate care te stresează, acela glas care îţi aminteşte scadenţa, care te stresează în continuu.

Conştiinţa îţi aminteşte că eşti om, om păcătos şi că, într-o zi, într-un ceas pe care nu ţi-l alegi şi nu-l cam vrei…trebuie să dai socoteală Dreptului Judecător, lui Dumnezeu, pentru faptele tale.

*

f-ap-24-16

În NT apare pentru prima dată sinidisin [gr.]/ conştiinţă în cuvântarea Sfântului Pavel de la F. Ap. 24, 16: „Întru aceasta [ întru nădejdea învierii morţilor despre care vorbeşte la v. 15] şi eu mă silesc/ mă strădui să am o conştiinţă neîntinată, întru toate, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Pavel leagă funcţionarea dreaptă a conştiinţei umane de nădejde şi de înviere, adică de credinţa în Dumnezeu şi de comuniunea cu El. Pentru că are nădejde în Dumnezeu că va învia şi pe dicheon şi pe adikon/ şi  pe drepţi şi pe nedrepţi şi, implicit, că fiecare va fi judecat după faptele sale, de aceea el se străduie/ se sileşte pe sine/ se luptă cu sine tot timpul/  se struneşte pe sine pentru ca să aibă conştiinţă neîntinată, care să nu-l mustre.

Tocmai pentru că faptele au recul, au finalitate veşnică, de aceea Pavel se străduie să fie fără pată într-o lume coruptă.

Conştiinţa teologico-morală a ortodoxului reprezintă atenţia neîntreruptă la împlinirea tuturor dogmelor, canoanelor, legiuirilor bisericeşti şi statale…pentru că Pavel se raportează şi la Dumnezeu şi la oameni în acelaşi timp.

Dacă vrei să împlineşti numai legile bisericeşti şi eşti indiferent faţă de societate, dar trăieşti în societate eşti fanatic religios. Dacă faci abstracţie de viaţa bisericească şi consideri că omul nu are doruri şi necesităţi duhovniceşti personale de împlinit eşti un om secularizat, un om care ţi-ai tăiat legăturile cu credinţa şi cu trecutul naţiei române, dacă ne referim particularizat.

Şi Pavel foloseşte pe dia pantos, pe întru toate lucrurile şi cu toate ocaziile, pentru a ne arăta că oricând, în orice loc şi timp, el se gândea la cum să fie propriu înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Chiar dacă nu erau oameni în jurul lui Pavel acesta se silea să se comporte în aşa fel încât niciodată să nu fie arătat ca un impostor, ca un farsor, care una spune şi alta face.

Însă Pavel vorbeşte smerit despre sine. Dumnezeiescul Pavel spune că se sileşte pe sine…şi ne dă să înţelegem, că nu reuşea tot timpul acest lucru. Însă nu considera păcatul/ greşeala un mod de a fi. Tocmai de aceea el privea mereu la ceea ce trebuie să facă: la a fi propriu lui Dumnezeu şi oamenilor.

*

Populismul vorbeşte despre oameni şi despre viaţa lor dar nu în faţa lor sau în casa lor…ci de la tribună. Vorbeşte de departe…despre lucruri care nu au de-a face cu oamenii reali sau nu au de-a face cu bugetul ţării ca atare.

Fanatismul religios vorbeşte despre intoleranţa faţă de alte opinii sau crezuri religioase până la diluarea elementului religios în detrimentul unor interese nereligioase.

*

Dar, dacă Pavel vorbea de conştiinţă neîntinată şi o vedea numai în  context religios…atunci conştiinţa întinată, maltratată continuu de către noi e aceea în care păcatul e considerat o normalitate.

Pentru Pavel păcatul era o anormalitate, un lucru nefiresc, pângăritor. Era o aberaţie în ontologia sa.

Ontologia ortodoxă, firescul omului în Biserică e viaţa după conştiinţă, e o funcţionare continuă a omului întru virtute, care socoteşte păcatul un atentat la adresa sa.

Însă, după cum am văzut, Pavel îşi situează conştiinţa între cer şi pământ, pentru că doreşte să placă şi lui Dumnezeu şi oamenilor, trăind potrivit conştiinţei sale întru Duhul Sfânt.

*

Con + ştiinţă = împreună ştiinţă. Conştiinţa noastră ne indică faptul că am călcat ceva cu bună ştiinţă, intenţionat.

Nelămuririle interioare, haosul interior apare atunci când nu îţi asculţi conştiinţa, când abuzezi de trupul şi mintea ta într-un mod impropriu lor. De aceea, în momentele de nelămurire sufletească trebuie să ne afundăm în rugăciune şi să cerem să fim spovediţi. Mărturisirea păcatelor şi discuţia deschisă cu oameni care sunt atenţi la liniştea noastră interioară ne limpezesc mintea şi inima.

*

E un om fără conştiinţă… De ce? Păcătuieşte fără omenie. Nu îi pasă de ceilalţi. Face tot posibilul să te simţi prost în compania lui sau în perimetrul lui.

Şi, de multe ori, trebuie să zâmbeşti şi când te simţi prost, şi când te simţi minimalizat,  şi când te simţi abuzat sentimental. În faţa lui nu contezi…însă trebuie să iei aminte la conştiinţa ta. Zâmbetul face parte din conştiinţa ta, care dezamorsează situaţia.

Trebuie să surâzi, să zâmbeşti, să râzi…dar, în acelaşi timp, să nu îţi pătezi conştiinţa!

Did you like this? Share it: