limanul-de-lumina

Lumea aceasta este ca o mare ce se tulbură,
întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte.

Corăbiile între valuri sunt împărăţiile,
crăiile, domniile şi oraşele,
mulţimea norodului, dregătoriile, supuşii,

bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici,
sunt cei ce călătoresc şi se află în nevoie.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile
cele ce ne supără totdeauna.

Valurile ce luptă corabia sunt nenorocirile care
se întâmplă în toate zilele.

Norii ce negresc văzduhul,
fulgerele ce orbesc ochii,
tunetele ce înfricoşează toată inima vitează

sunt întâmplările cele de multe feluri,

neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor,
supărările, necazurile ce ne
vin de la cei din afară,

jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite,
care le lasă Dumnezeu şi ne înconjoară,

pentru ca să cunoască
credinţa noastră şi să ne vadă răbdarea.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii

***

Că duhurile muritorilor
asemenea sunt
vânturilor clătinatului aer
care şi plăcut şi împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbiei
pe nestătătoare lucrurile întâmplărilor
ca pe umerele mărilor plutesc,

sfârşitul lucrurilor liman,
intrarea la liman,
aflarea liniştii şi scăparea din furtună
este.

Deci precum adesea s-a văzut că
cu nepaza cârmaciului
şi cu lenevirea corăbierilor,
acum în sânul limanului
intraţi fiind, aceia pat,
de care între groaznice
undele valurilor au scăpat.

Într-acest chip şi lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
şi din multe părţi izbit
şi zdruncinat,
acum la limanul adăpostirii
şi la liniştea odihnirii
să fi ajuns
socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum se vede, a trecut.
Rămas-a acum în adăpost,
pentru paza viforului,
fierul să se arunce,
pânzele să se învelească,
funiile să se întărească

şi vasul,
cu nerumpte odgoane,
la margine legându-se,
să se sprijinească

ca nu cândva, dinspre uscat
viforul duhurilor
[rele, ale demonilor]
fără veste scornindu-se,
iarăşi mările odată călătorite
şi valurile mai dinainte trecute*

a le pofti să silească,
unde de nu cea de tot prăpădanie,
însă cea mai rea
decât cea dintâi primejdie,
poate să se întâmple**.

Iată, deoparte, Inorogul
singur cârmaci,
singur vasul voii sale
încotro a-l porni ştie şi poate,

care, în liman intrând,
cu ce odgon şi la ce stâncă
vasul s-ar lega
singur din sine voii
şi alegerii noastre a lăsat.

Deci despre această parte
fără de presupunere sunt
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nicio primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funii şi
la credincioase locuri
se va lega,

unde,
neclătinat rămânând,
vifor cât de repede,
furtună cât de mare
şi volbură cât de năprasnică
a-l mai urni nu va putea.

Că mai lesne este vântului
o mie de odgoane a rupe
şi o mie de fiare a smulge
decât

sufletului de cinste purtător
din cuvântul dat
a se întoarce.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

* adică păcatele şi patimile pe care le-am depăşit, pentru care ne-am pocăit;

** cf. Mt. 12, 45: „Atunci se duce [demonul] şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.”

Did you like this? Share it: