Ochiul de lumină

lumina-ochiului

Când petrece omul în fum, atunci îi lăcrimează ochii şi de iuţimea fumului îl dor ochii şi orbesc; iar dacă iese la văzduh curat şi la vreme cu senin, de se plimbă pe lângă izvoare de ape curgătoare, atunci sunt mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc din văzduh curat.

Aşa şi noi, fraţilor, dacă intrăm în fumul păcatelor lumii acesteia, întru mâncări fără vreme şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului satelor şi a vecinilor şi într-alte pofte de păcate, atunci şi nouă foarte  [tare] ne lăcrimează ochii sufletului nostru şi de iuţimea celui fum înşelător, durere şi orbire foarte cumplită rabdă ochii noştri.

Căci a nimica altceva nu se aseamănă isprăvile [faptele] noastre într-această lume, [decât] numai fumului. Şi nu numai isprăvile noastre, ci şi zilele şi anii şi viaţa noastră, toate ca un fum trec*. Şi cine va petrece într-aceste fumuroase şi înşelătoare lucruri, aceluia îi este mintea întunecată cu întunericul păcatelor şi cu poftele trupului. […]

Pentru aceea se cade a tot omul creştin să-şi ferească ochiul minţii sale de gândurile păcatelor […] Căci cum este trupului ochiul cinste şi frumuseţe şi lumină, aşa şi mintea cea curată este frumuseţe şi cinste şi lumină sufletului.

Varlaam al Moldovei, Cazania

* Cf. Ps. 101, 4, Is. 51, 6, Înţel. 2, 2. Vezi şi poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, sau versul Valea e-n fum…, din poemul Sara pe deal, al lui Mihail Eminescu.

Predică la duminica a 17-a după Rusalii [Mt. 15, 21-28; audio; 2009]

[viddler id=44c2acc8&w=437&h=370]

[viddler id=76f5b5a7&w=437&h=370]

O, tu, cea atât de atentă cu respirarea ochilor mei!

bucurie-de-dederdelus

Însemnări din primăvara lui 1996

***

Kosztolányi Deszö

[1885-1936]

Un poet ungur, care s-a simţit atras de filosofiile lui Schopenhauer, Platon şi Nietzsche. A scris poezie, proză, publicistică şi memorialistică. A fost un revoluţionar în poezie la fel ca Sándor Petőfi, Ady AndreJózsef Attila sau Miklós Radnóti.

*

„În hohote mă las pe sânu-i rece,
plângând iubirea mare ce se trece
şi îi sărut cosiţa ofilită…”
[Vara]

*

„şi demonul de nea ţi-l vezi râzând”
[Inferno]

*

„Ca fete de biserică gătite
stau pomii-n rochii de dantelă albă”.

„iar sunetul trezit ca-n somn se stinge”

[Amurg de iarnă]

*

„maci somnoroşi”

[Insomnii]

*

***

[ din vol. Jelaniile unui biet copil]

Mă şi gândesc la dragoste de-acum.
Cum este oare – Doamne – oare cum?
Am întâlnit-o undeva departe,
În Andersen, în basmele din carte?
Va fi o brună sobră. Visătoare.
Cu suflet pernă, ca mătasea moale.
Şi cât râd alţii tâmpi, neştiutori,
Ea micului bolnav i-aduce flori.
Îmi stă pe pat. În ochi: cărţi de poveşti.
Doar mie îmi şopteşte, n-o zăreşti,
Comprese reci pe cap îmi înfăşoară.
Şi râsul ei e cântec de vioară.
O fată cum sunt eu. Ca mine chiar.
Bizară, tainică, zâmbind arar.
Priveşte-n noapte. Ostenită. Lină.
Doar cât se uită, lişitea-i deplină…

*

„Sărmana mamă doar un cântec ştie”

*

„Ţigara tatii fumegă a drum,
beau ceaiu-ncet ca să nu tulbur tihna”.

*

„Fetele rele – cică – stau departe,
sub ziduri coşcovite şi crăpate.
Văzui cu largă pălărie una.
Plângând eu faţa mi-o-nvelii cu mâna.
Picioare mici avea, mâini mititele.
De drac trimisă, plină de dantele.
Pleca de la spectacol cu glodul până-n gleznă
şi dup-al străzii colţ pieri în beznă.
Acele fete stau în depărtare
pe uliţi cu noroi şi cu fanare.
Aşa le văd. Lăuntric frig le paşte.
Li-e trupul rece ca argintul pur.
Arde cazan spurcat în faţa lor.
Sânge de şarpe beau, mănâncă broaşte”.

*

„ploaia fluidă sumbru picura”

*

„toţi râdeau, doar eu eram orfan” şi „mă durea frumuseţea”

*

„Mai am pământul. El mă ţine”

*

„Nu plâng în seri de lună luminate,
dar noaptea de citesc vreodat-o carte
lumina-mi pare împăienjenită”.

*

Dorin Streinu: „E unul dintre cele mai clare genii pe care le-am întâlnit vreodată. Uman şi adevărat”.

*

„dorul orb spre cer îmi tot răsare”

*

Îi spune fiului său: „fântâni să sapi, cer să nu râvneşti”. Adică să sapi în sufletul tău, să fii profund şi să nu te crezi un ales.

*

Dorin Streinu: „Kosztolányi Deszö este un poet uman. Trebuie să-mi pun şi eu umanitatea în valoare. Până acum m-am plictisit cu durerile minţii şi ale inimii”.

*

Poetul mediocru e-atât de mişcător

Poetul mediocru e-atât de mişcător. Sunt ani de când nu
s-a vorbit de el, apoi cu-ncetul l-au uitat. Cărunt şi jerpelit
el rătăceşte iar nasturii i-atârnă pe haina ruptă; îi fluieră
vântul iernatic versurile sale inedite. Câtă mândrie şi forţă!
Iar pe chip e ură şi invidie ce de departe pare eterică mâhnire.
Pe lângă el cei consacraţi, prin plătite articole preaslăviţi
şi celebraţi cu aplauze sălbatice în sala de concerte, sunt
negustorii sau vânzătorii de succese. Pe fruntea-i de
apostol, pleşuvă, mândră,viaţa şi-a pus cununa-nlăcrimată,
zeificând visul de tinereţe în care mai mult crede.
Şi are stil chiar slăbiciunea lui, pricinuită de hrana proastă şi
boala de plămâni.
Ca la carte. Zadarnic vorbiţi voi, critica şi literatura.
El e idealismul. Poetul autentic.

*

Bolnavul

El zace prăpădit. Sărmanul. Ce să fac?
Ce să-i spun? Să sar prin cercuri ca la circ
un măscărici? Ori bani să-i dau?
Să cânt?
Ori buzele să-mi strâng
într-o greţoasă milă,
când e a lui durerea,
trupeasca suferinţă şi febra, şi
oricât aş vrea, nu-i pot veni
aproape, căci lumea lui e închisă,
e doar a lui.
Nu sunt alte soluţii.
Numai una.
Să trăieşti această viaţă
cumplită sănătos.
Să fii decât viaţa mai cumplit.
Să râzi de cel ce suferă.
*

Din poemul Poetul, un poem fain la culme

„m-am temut nespus că voi muri şi
strigam în întuneric, pretinzând
celorlalţi să mă bage-n seamă
şi compătimindu-mă, să mă
iubească”.

*

Dorin Streinu: Şi în poemul Piaţa a dezvoltat o manieră poetică clară, caracteristică sieşi. La fel şi în Învăţătură pentru respectarea celor vârstnici.

*

Piaţa

Hai, să te-nfăţişez, piaţă,
piaţă, tu, nesocotită de oratorii solemni
şi de poeţii mizerabili,
cât eşti de frumoasă în lumină, cât de triumfătoare.
Tu mişuni pulsând. În ritmul vieţii
clocoteşti dinaintea-mi, de miresme încărcată,
de-al brânzei, de-al smântânei miros
acrişor, de-a coşurilor grasă,
galbenă aromă, de iz de vanilie, de miasme
şi gunoaie, cu furtuna de hârtie a moriştilor,
orăcăind de veselul râs al precupeţelor.

Ce teatru uriaş, dumnezeiesc, mâncări şi flori laolaltă,
tot ce e bun şi frumos pentru gură şi ochi, belşug de Canaan.
Ouă vii cu coajă trandafirie, ghiocei pe colţul
basmalelor de ţară, zambile sinilii, flori palide de varză,
morcovi aurii.
Maldăre ruginii de prafuri de frecat, ridichile negre-n
tristă moviliţă, ca un mormânt,
iar deasupra micşunele, crescute parcă acolo să jelească
pe cineva.

Ardeiul ţipător, şiragul de ardei, cu nasurile roşii,
căpăţâni de usturoi, hrean, alb hrean, gulii
liliachii şi în mătase verde, în haine strălucite,
salata trufaşă.

Apoi portocale, rai pentru copii, mingi de-un galben
tandru, în uriaş morman, să te joci, să mănânci,
să mănânci, dulci mingi, portocale portocalii,
chiar şi nuci, nuci chiar în coşuri largi,
în paner de ulm, ne daţi ori nu ne daţi, chiar şi nuci,
Crăciun, zornăie-a Crăciun.

Dar vezi oare acolo, ce cruntă-i baraca, şi vezi oare
acolo carnea, roşia carne, bojocul cel roz şi ficatul brun,
inima, oasele?

Şi colo, la pescar, în cada rotundă, cum înoată
crapul în tulbure apă-nroşită de sânge din fraţii
martiri, şi iată că omul îl prinde şi ochii-i
înfundă, de viu îl orbeşte, îi rade apoi aspru
bogaţii lui solzi, şi moare-acum crapul orb
şi-nsângerat, în zale de-argint, întocmai ca ostaşul,
cu minunata, oribila, minunata, oribila eroic-muta moarte.

Umblă şi cuţitarul pe-aici, ne înconjoară cu chip
de intrigant, cu zâmbetul dramatic, asasin shakesperian,
ne iese deodată-nainte, şoptindu-ne-n ureche, şi uite, de
la spate el scoate-un tăiş, cuţitu-şi îmbie s-omoare, să ucidă.

Totuşi e minunat, totuşi asta-i viaţa, şi-ascult cum
cântă dulcele şi amarul.

Şi aud eu cântul: „Mere,viorele”. Mica ţărăncuţă
marfa ei şi-o vinde, marfă-ntâmplătoare: „Mere, viorele”.

Pe asfalt întinde poale populare strigând către boltă
cu râs de soprană: „Mere, viorele”.

Ca atunci când vorbe de poeţi aflate
sunt armonizate de sorţii cu toane,
în dulce-ntâlnire, în inimă,-n minte,
strig şi eu acuma: „Mere, viorele”.
Viorele, mere. Mere, viorele.

*

Dorin Streinu: „Poemul Steag e simplu, fără multă vorbărie. Asta am învăţat de la acest poet căruia nu ştiu să-i pronunţ numele: să fiu simplu ca o neaşteptare”.

*

Poemul Nimb strălucitor e închinat mamei. E splendid.

*

Litanie

În vremea mea: maşinile-şi vuiau spre cer oţelul.
În vremea mea: omenirea nu-şi cunoştea ţelul.
În vremea mea: vorbeau în ziduri sârme, suflete,
În vremea mea: se schimbau replici făr’ să se cugete.
În vremea mea: cădeau pe pământ mii de sinucigaşi,
În vremea mea: cu otravă adormeau cei săraci.
În vremea mea: biete femei erau torturate-ndestul
În vremea mea: psihanaliştii ne scormoneau sufletul.
În vremea mea: la colţ, cei teferi, ca milogii cerşeau.
În vremea mea: tronuri şi bănci şi popoare scârţâiau.
În vremea mea: un cânt vibra-n cel ce urla cu groază,
În vremea mea: poeţii schimbau versul în proză.
În vremea mea: o, cât de singuri, cu toţii-am rămas
În vremea mea: şi pâinea o mâncam plângând, fără glas.
În vremea mea: nu-ncălzea nimenea inima unui om
În vremea mea: pe patu-i de aur Dumnezeu n-avea somn.

*

„Dar ale noastre tăceri nu se-ntâlnesc”

[Schiţe de drum]

*

„stai aici ca umbra nedesluşită-n zare”

[Odă în februarie]

*

Dorin Streinu: „Întâlnirea cu un poet de geniu e pentru mine întâlnirea cu un suflet prieten. Autorul nostru este un om pe care îl înţeleg şi apreciez înţelegerea lui ca pe o alinare”.