Comentatoru’ terminatoru’

barack-obama-is-superman

Scrie la ziar că preşedintele unei ţări europene, minţită sistematic, trebuie să dea bani, pentru că a pierdut procesul cu ziaristul Co…şi apare la comentarii Marius delaepicentru şi Gicu Mărăcine. După ce se execută în neştire,  aceşti domni simpatici şi bine stabiliţi, spunând cuvinte venite la gură cu bormaşina, apare în scenă Cicero, care, nevoie mare, îi altoieşte în oratorie. După ei, aleatoriu, vine Baubau, Proximus şi Confruntări.

De fapt, comentatorii ziarelor noastre sunt eminamente…incatalogabili, pentru că nu ştii de unde sare iepurele şi ce fel de sechele poate avea Cicero dacă e confundat cu Marin Varză.

De curând pe mine m-a vizitat 666 şi mi-a spus că trebuie să termin cu teoretizările şi să ies în stradă că acum e vremea… martiriului. Dar cine ne omoară, frate, ostrogoţii? Panica ia locul bunului simţ şi a smereniei. Se pronunţă tot nevrozatul despre ce vrea muşchiul lui…

De fapt muşchiul s-a scumpit. Indiferent dacă e muşchiul vitei, al porcului sau al struţului. Orice muşchi a început să comenteze şi s-a scumpit deodată. Numai lângă supermarket un vânzător al sfidării tuturor regulilor vindea două legături de mărar la un leu şi a treia legătură, în pofida bugetului de austeritate, o dădea gratis.

Şi cum să nu o dea gratis…dacă vrea să vândă ceva? Un magazin însă, de lângă ambulanţă, a dat închidere. De acolo am luat eu odată un obiect, numit scaner, şi nu mi-au dat pungă. Asta era acum ceva timp. Şi am întrebat-o pe doamnă: Vreţi cumva să daţi faliment….dacă nu mai aveţi bani nici de-o pungă?

Şi…a dat faliment! Falimentul zgârceniei. A dat faliment şi ăia cu aur mult şi ăia cu mobilă scumpă, care nu erau pe buzunarul românilor…dar care nu au dorit să creadă acest lucru până în ultima clipă. Le-au fost necesari vreo 2-3 ani ca să îşi dea seama că nu vând nimic. Adică, stai o zi, stai două, nouă…şi nu vine niciun fraier să cumpere…şi crezi că mergi bine?!

Ţara noastră, România, încă nu ştie să vândă. Comerciantul are încă mentalitate de măcelar cu 4 clase. Nu zâmbeşte niciodată, nu face discount pe loc, nu se roagă de tine… Comerciantul din România, cel mai adesea –  că nu toţi sunt români – e comentator puturos de blog. Îi e lene să admire, nu se bucură de nimic…nici măcar de faptul că o să dea faliment.

Însă mestecă gumă sau doarme pe el…când îl întrebi de vorbă. Poţi să îl enervezi rău de tot dacă îl pui să îşi facă meseria. De fapt, Gicu Mărăcine ar putea să fie frizer sau parlamentar. Pentru că nu avea ce să facă…a intrat puţin pe net, a văzut un articol, şi-a dat cu părerea masiv şi a plecat.

Mâine poate să fie Gogoaşă Victor. Poimâine Amelia Lefterescu. Comentatoru’ exterminatoru’ e de fapt o fiinţă multisexuată, nocivă şi bădărană. Nu poate să stea până ce nu e neam prost…până ce nu află toţi acest lucru.

Şi chestia e că se află. Se află tot…şi când unul sau o mie nu vor să se afle. Onlineul e un spaţiu unde tot ce mişcă se vede, se revede. El mi-a arătat ce stă în spatele măştii multora. M-a învăţat minte şi să iau aminte.

La prima vedere, el sau ea râd, sunt zâmbitori…dar, după ce trece poza [pentru că sunt numai poză] se văd urmele de urâţenie lăsate pe onlineul tuturor. O, şi cât de mult miroase onlineul când îl împuţi cu prezenţa duplicităţii tale!

Să nu înţelegeţi greşit! Nu sunt enervat…nici măcar dezamăgit. Sunt…faţă în faţă cu implacabilul. Retrăiesc o dramă perpetuă, la noi la români şi nu numai, unde oamenii profunzi sunt omorâţi sistematic, sunt lăsaţi în pace…pentru ca să faci bani după ei, post-mortem.

Eu ştiu că de pe urma mea se vor face bani buni şi acum….şi post-mortem. De unde ştiu? Am citi eu într-o carte de poveşti…Numai că micimea din jurul meu, micimea de caracter, miroase ca floarea de porţelan sau ca eşapamentul unei metafore deşirate.

Cu siguranţă, nimeni nu m-a auzit, nimeni nu mă vede…şi nimeni nu îi vede pe comentatorii lu’ licuriciu. Totul e o dramă inexistentă. Nimic nu există…nimic. Nici măcar dv., iubiţi cititori, nici măcar dv. nu existaţi! Sunteţi nişte prezenţe tăcute ca mormântul…pe care mi-l pregătiţi.

Însă sunt lucid…şi nu sunt enervat. Nu! Sunt doar atent…ca un umor fără dinţi, fără gheare, ca o inimă palpitândă de dragoste. Aştept să fiu linşat…de dragostea dv.! Aştept să fiu reales…şi după 4 ani de preşedinţie. O, da, şi după alţi 4, 5 sau 10 ani.

*

Acesta este un preludiu…la discursul de investitură al lui Barack Obama, scris de un tânăr…da, de un tânăr…mai deştept decât preşedintele. Acum e timpul tinerilor mai deştepţi decât preşedinţii!

Uitare şi uitătură

toamna-prea-tarzie

Ambele substantive uită, te uită.

*

Mă uitam să văd ce mai faci.

Mă uitam prin curte…ca să văd dacă s-au mai copt vinetele alea sau roşiile…

Au uitat de mine toţi, chiar şi tu…

Avea o uitătură schimbată, ca de om nebun…

*

Uitarea linişteşte pe om când e vorba de o traumă sau de păcatele vechi. Avem nevoie să uităm o pierdere grozavă din viaţa noastră sau avem nevoie să uităm obişnuinţele păcătoase ale trecutului. Tocmai de aceea Sfântul David cere Domnului: „păcatele tinereţii mele şi neştiinţa mea nu le pomeni/ nu  Ţi le aminti, ci după mila Ta pomeneşte-mă Tu, după bunătatea Ta, Doamne” [ Ps. 24, 7, LXX].

Sunt lucruri însă pe care nu le poţi uita: lucrurile care te sfinţesc. Acestea trebuie să fie pururea înaintea ta şi trebuie să ai conştiinţa că eşti mereu înaintea Lui.

Prepoziţia εναντιον apare de 438 de ori în LXX şi cele mai multe dintre ocurenţe sunt în legătură cu Dumnezeu, cu starea înaintea lui Dumnezeu. Ca să nu uiţi cine eşti şi cine este Dumnezeu trebuie să stai înaintea lui Dumnezeu, să te umpli de prezenţa şi sfinţenia Sa pentru ca să fii viu, conştient, atent…

Uitarea survine în momentul când nu mai ai relaţii vii cu Dumnezeu şi cu oamenii, când nu te mai întorci spre relaţie. Când cineva sau ceva nu mai îţi acaparează atenţia atunci relaţia a fost dată uitării. Şi de uitare nu scapi până nu îţi…reaminteşti, până când nu faci ca celălalt să îţi fie prezent.

*

Avea o uitătură lungă…Te privea lung şi nu prea înţelegeai ce vrea de la tine. Avea o privire care te încurca, care te făcea să te jenezi.

*

O uitătură rea, demonică. Nu era numai privire…ci o oprire în vedere, într-o vedere rea. Răul îi ţâşnea din ochi. Spectacularul răutăţii îl vedeam astăzi peste tot în filmele răzbunătoare sau în desenele animate ale căror personaje sunt mereu inamici declaraţi.

*

M-am uitat la ea cu durere. De ce? Pentru că fata de odinioară, pe care o cunoşteam şi pe care nu o mai văzusem de vreo 10 ani se transformase într-o femeie tristă, acră. Greutăţile de tot felul o făcuseră  să uite de ea şi chiar ea însăşi nu mai ştia ce trebuie să fie, ce e normal să fie acum, când e căsătorită şi are 5 copii.

*

Uitătură hulpavă. O măsura din ochi. O sorbea de ochi. O dorea ca o brută.

*

Câte cărţi s-au afundat în uitarea noastră? Avem habar câte cuvinte s-au scris, până acum, pe acest pământ? În câte limbi şi dialecte? Şi oameni…câţi oameni au trăit şi au murit? Şi câţi nu s-au mai născut…şi de ce? Şi cât de repede, da, cât de repede…ştim oare noi?!, se va uita numele nostru?

*

Dacă vreţi să vă aduceţi aminte…citiţi epitafuri! Dacă mai avem timp…ar trebui să avem înţelepciunea de a ne scrie epitaful.

Întotdeauna paşii tăi sunt bucuroşi

plange

Însemnări din 14. 10. 1997.

***

Sigbjørn Obstfelder

[ 1866-1900]

*

Imn

Când se topeşte lacrima dintâi,
se dezleagă suferinţa.
Dă-mi, Doamne, lacrima dintâi!
În mine au îngheţat lacrimile
şi chinul, trandafir de promoroacă.
În mine lacrima e sloi
şi inima e nea.

*

Tablou de gen

Ele dorm. Amândouă dorm. Cea mică, drăgălaşă, în leagăn,
cea mare, drăgălaşă, în pat.
Candela arde în inocenta odaie, pluteşte-n ulei dintele
mic, de flacără.
Storul e tras în sus. În faţa ferestrei, felinarul.
Atâta tot. Ce dureros pâlpâie candela!
Cuvertura a alunecat de pe pat. Felinarul îşi întinde
gâtul să vadă umerii goi ai soţiei.
Te-acopăr, soţie adormită!
Şi trag storul în jos. Felinarului nu-i îngădui
să-ţi vadă albul ce-i numai al meu.
Vreau să las două săruturi pe gropiţele tale
în somn, surâzând, pe degete, pe verighetă şi pe cruciuliţa
ta de argint. Vreau apoi să m-aştern
liniştit lângă tine
şi să mă încălzesc lângă tine, uitând că noi,
câteodată, nu suntem aceia ce ar trebui să fim
unul faţă de altul.

*

Olav Aukrust

[1883-1929]

Frig şi ger

S-a dus primăvara. Sunt fără putere.
Apoi, dintr-o dată, aud cum ar vrea să-şi vorbească
picuri de ploaie cu frunze-n cădere.
Toamna aduce regrete, uneori şi durere.

Ce nemângâiată-i pădurea! Flori ofilite, palidă iarbă.
Tot ce-am primit de la vară şi soare:
lumină, foc, fericire, se stinge şi moare!

Un demon bolnav îmi aprinde tulburatul meu suflet. Şi iată,
nebun mă frământ, în zadar:
Un demon sălbatic, frumos, ca-n coşmar!

Dar când mă aplec peste graniţa
propriei mele-nchisori,
ochii mei ţipă: dat li-i să vadă
piscuri înalte în flăcări:
un foc de zăpadă.

Înlăuntrul meu, încă nelinişte;
arşiţă, codri de tropic.
În afara mea, gheaţă şi ger.
Şi eu, între ele,-ntrebându-mă:
oare-am să pier?

Voi arde ori voi îngheţa?
Ori poate-mi voi trage puterea
din gheaţă şi foc, din viaţă şi vis,
pentru-acest nordic, terestru,
ceresc paradis?

*

Arnulf Øverland

[1889-1968]

Recitativ

I
Adeseori, moartea
era liberare.
De grea silnicie
te descătuşa.

II
Erai un captiv
în lanţuri de lipsuri.
Şi pâinea cu lacrimi
stropită ţi-era.

III
În jurul tău numai
sălbăticia.
Şi dreptul cu bani
îl vedeai cumpărat.

IV
Uitat de prieteni
ai fost, de iubită,
şi unii şi alţii
s-au îndepărtat.

V
Perechea ta însăţi
tu n-ai cunoscut-o
şi chiar şi copiii
străini i-ai simţit.

VI
Ce singură inima
omului este,
ca-n nopţi fără stele
un vas rătăcit!

VII
Şi aspru, şi rece
e izbăvitorul –
de ger, răsuflarea
ce te-ar alina.

VIII
Şi sângeră omul
în chinuri şi palid.
Durerea e tot
ce mai poate spera.

IX
Dar şi-n întuneric
răsare-o stea blândă,
suind şi pe mări
răscolite de vânt.

X
Ce dulci îţi par văile
verzi ale lumii!
Prin ele te vrei
încă-odată trecând.

XI
Dar şi fericirea
profund de-ai gustat-o,
şi munca ta însăţi
dulci roade ţi-ar da.

XII
Orice se sfârşeşte
pe lume, şi-odată
chiar mierea, prea dulce
pe limbă-ar părea.

XIII
Eterna iubire
nu-i nimănui dată:
Şi dorul te-mpinge
nainte, mereu.

XIV
Şi dorul îţi dă
până-n pragul-nnoptării
şi sensul şi preţul
suişului tău!