Întotdeauna paşii tăi sunt bucuroşi

plange

Însemnări din 14. 10. 1997.

***

Sigbjørn Obstfelder

[ 1866-1900]

*

Imn

Când se topeşte lacrima dintâi,
se dezleagă suferinţa.
Dă-mi, Doamne, lacrima dintâi!
În mine au îngheţat lacrimile
şi chinul, trandafir de promoroacă.
În mine lacrima e sloi
şi inima e nea.

*

Tablou de gen

Ele dorm. Amândouă dorm. Cea mică, drăgălaşă, în leagăn,
cea mare, drăgălaşă, în pat.
Candela arde în inocenta odaie, pluteşte-n ulei dintele
mic, de flacără.
Storul e tras în sus. În faţa ferestrei, felinarul.
Atâta tot. Ce dureros pâlpâie candela!
Cuvertura a alunecat de pe pat. Felinarul îşi întinde
gâtul să vadă umerii goi ai soţiei.
Te-acopăr, soţie adormită!
Şi trag storul în jos. Felinarului nu-i îngădui
să-ţi vadă albul ce-i numai al meu.
Vreau să las două săruturi pe gropiţele tale
în somn, surâzând, pe degete, pe verighetă şi pe cruciuliţa
ta de argint. Vreau apoi să m-aştern
liniştit lângă tine
şi să mă încălzesc lângă tine, uitând că noi,
câteodată, nu suntem aceia ce ar trebui să fim
unul faţă de altul.

*

Olav Aukrust

[1883-1929]

Frig şi ger

S-a dus primăvara. Sunt fără putere.
Apoi, dintr-o dată, aud cum ar vrea să-şi vorbească
picuri de ploaie cu frunze-n cădere.
Toamna aduce regrete, uneori şi durere.

Ce nemângâiată-i pădurea! Flori ofilite, palidă iarbă.
Tot ce-am primit de la vară şi soare:
lumină, foc, fericire, se stinge şi moare!

Un demon bolnav îmi aprinde tulburatul meu suflet. Şi iată,
nebun mă frământ, în zadar:
Un demon sălbatic, frumos, ca-n coşmar!

Dar când mă aplec peste graniţa
propriei mele-nchisori,
ochii mei ţipă: dat li-i să vadă
piscuri înalte în flăcări:
un foc de zăpadă.

Înlăuntrul meu, încă nelinişte;
arşiţă, codri de tropic.
În afara mea, gheaţă şi ger.
Şi eu, între ele,-ntrebându-mă:
oare-am să pier?

Voi arde ori voi îngheţa?
Ori poate-mi voi trage puterea
din gheaţă şi foc, din viaţă şi vis,
pentru-acest nordic, terestru,
ceresc paradis?

*

Arnulf Øverland

[1889-1968]

Recitativ

I
Adeseori, moartea
era liberare.
De grea silnicie
te descătuşa.

II
Erai un captiv
în lanţuri de lipsuri.
Şi pâinea cu lacrimi
stropită ţi-era.

III
În jurul tău numai
sălbăticia.
Şi dreptul cu bani
îl vedeai cumpărat.

IV
Uitat de prieteni
ai fost, de iubită,
şi unii şi alţii
s-au îndepărtat.

V
Perechea ta însăţi
tu n-ai cunoscut-o
şi chiar şi copiii
străini i-ai simţit.

VI
Ce singură inima
omului este,
ca-n nopţi fără stele
un vas rătăcit!

VII
Şi aspru, şi rece
e izbăvitorul –
de ger, răsuflarea
ce te-ar alina.

VIII
Şi sângeră omul
în chinuri şi palid.
Durerea e tot
ce mai poate spera.

IX
Dar şi-n întuneric
răsare-o stea blândă,
suind şi pe mări
răscolite de vânt.

X
Ce dulci îţi par văile
verzi ale lumii!
Prin ele te vrei
încă-odată trecând.

XI
Dar şi fericirea
profund de-ai gustat-o,
şi munca ta însăţi
dulci roade ţi-ar da.

XII
Orice se sfârşeşte
pe lume, şi-odată
chiar mierea, prea dulce
pe limbă-ar părea.

XIII
Eterna iubire
nu-i nimănui dată:
Şi dorul te-mpinge
nainte, mereu.

XIV
Şi dorul îţi dă
până-n pragul-nnoptării
şi sensul şi preţul
suişului tău!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *