Uitare şi uitătură

toamna-prea-tarzie

Ambele substantive uită, te uită.

*

Mă uitam să văd ce mai faci.

Mă uitam prin curte…ca să văd dacă s-au mai copt vinetele alea sau roşiile…

Au uitat de mine toţi, chiar şi tu…

Avea o uitătură schimbată, ca de om nebun…

*

Uitarea linişteşte pe om când e vorba de o traumă sau de păcatele vechi. Avem nevoie să uităm o pierdere grozavă din viaţa noastră sau avem nevoie să uităm obişnuinţele păcătoase ale trecutului. Tocmai de aceea Sfântul David cere Domnului: „păcatele tinereţii mele şi neştiinţa mea nu le pomeni/ nu  Ţi le aminti, ci după mila Ta pomeneşte-mă Tu, după bunătatea Ta, Doamne” [ Ps. 24, 7, LXX].

Sunt lucruri însă pe care nu le poţi uita: lucrurile care te sfinţesc. Acestea trebuie să fie pururea înaintea ta şi trebuie să ai conştiinţa că eşti mereu înaintea Lui.

Prepoziţia εναντιον apare de 438 de ori în LXX şi cele mai multe dintre ocurenţe sunt în legătură cu Dumnezeu, cu starea înaintea lui Dumnezeu. Ca să nu uiţi cine eşti şi cine este Dumnezeu trebuie să stai înaintea lui Dumnezeu, să te umpli de prezenţa şi sfinţenia Sa pentru ca să fii viu, conştient, atent…

Uitarea survine în momentul când nu mai ai relaţii vii cu Dumnezeu şi cu oamenii, când nu te mai întorci spre relaţie. Când cineva sau ceva nu mai îţi acaparează atenţia atunci relaţia a fost dată uitării. Şi de uitare nu scapi până nu îţi…reaminteşti, până când nu faci ca celălalt să îţi fie prezent.

*

Avea o uitătură lungă…Te privea lung şi nu prea înţelegeai ce vrea de la tine. Avea o privire care te încurca, care te făcea să te jenezi.

*

O uitătură rea, demonică. Nu era numai privire…ci o oprire în vedere, într-o vedere rea. Răul îi ţâşnea din ochi. Spectacularul răutăţii îl vedeam astăzi peste tot în filmele răzbunătoare sau în desenele animate ale căror personaje sunt mereu inamici declaraţi.

*

M-am uitat la ea cu durere. De ce? Pentru că fata de odinioară, pe care o cunoşteam şi pe care nu o mai văzusem de vreo 10 ani se transformase într-o femeie tristă, acră. Greutăţile de tot felul o făcuseră  să uite de ea şi chiar ea însăşi nu mai ştia ce trebuie să fie, ce e normal să fie acum, când e căsătorită şi are 5 copii.

*

Uitătură hulpavă. O măsura din ochi. O sorbea de ochi. O dorea ca o brută.

*

Câte cărţi s-au afundat în uitarea noastră? Avem habar câte cuvinte s-au scris, până acum, pe acest pământ? În câte limbi şi dialecte? Şi oameni…câţi oameni au trăit şi au murit? Şi câţi nu s-au mai născut…şi de ce? Şi cât de repede, da, cât de repede…ştim oare noi?!, se va uita numele nostru?

*

Dacă vreţi să vă aduceţi aminte…citiţi epitafuri! Dacă mai avem timp…ar trebui să avem înţelepciunea de a ne scrie epitaful.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *