Zi: 1 februarie 2009

Iubiţii mei,

în predica din 2007 la praznicul de astăzi vorbeam despre condiţia majoră a întâmpinării altora şi anume aceea de a fi plini de har. Ca să întâmpini pe cineva, ca să îl bagi în seamă şi să îl bucuri trebuie să ştii cum să faci acest lucru. Trebuie să ştii şi să poţi să îl bucuri. Nu să vrei să îl bucuri, ci să ştii şi să poţi să îl bucuri!

Mi-am dat seama însă că ortodocşii nu ştiu să întâmpine. Nu mulţi ştiu să întâmpine. Pentru ei întâmpinarea…înseamnă să îl domine pe celălalt şi nu să-l accepte aşa cum este. Când nu vezi sufletul celuilalt te pricepi să spui o tonă de cuvinte, care trec pe lângă inima lui şi pe lângă nevoile lui…şi tu rămâi cu oboseala de a fi fost povăţuitorul său închipuit.

Dar nu ai fost nimic. Ai fost un mare îngâmfat care ştie să vorbească pentru sine, pentru că nu ascultă niciodată ce spun alţii, când nu spun ceea ce sunt. Eu ascult tăcerile perverse ale oamenilor, care sunt mai interesante, de multe ori, decât automatismele lor verbale sau decât frazele lor dezlânate.

E mare diferenţă între a asculta şi a fi în stare să asculţi. Ascultăm diverse lucruri care nu ne interesează sau care ne depăşesc, care ne dezgustă sau ne intrigă maximum 5 minute. După care, cu o tipică nonşalanţă fals-apocaliptică, se pare, la modă acum, uităm tot firescul lucrurilor şi ne comportăm ca şi cum mâine lumea ar intra în neant.

De unde apetenţa pentru un apocaliptism dictat de stat, de nişte cipuri elementare…când descoperirea e de la Dumnezeu şi se petrece cum vrea Dumnezeu? De ce apocalipsa/descoperirea e folosită nu în cadru liturgic, acolo unde îi e locul, ci în stradă, pentru a ţipa în faţa unui stat care nu poate provoca niciodată a doua venire a Domnului?

Manifestări panicarde şi extremiste în România ortodoxă a lui 2009. Mult obscurantism teologic şi lipsă de cuviinţă. Multă nesiguranţă falsă şi avânt martiric închipuit. În lipsa unui război real bineînţeles că avem o dispută utopică legată de monitorizarea noastră electronică.

Lupta cu morile de vânt sau cu ceea ce nu se vede…e o luptă copilărească. Şi e o luptă copilărească pentru că lupta noastră nu e cu tehnologia, oricât de malefic e şi va fi îndreptată spre noi ci cu patimile din noi. Aruncând lupta afară din noi, pe teren electronic, politic, securistic nu facem decât să ne arătăm inconsistenţa credinţei noastre.

Panica necontrolată nu are nimic de-a face cu discernământul duhovnicesc.

Vi se pare că  Simeon şi Ana, care vin să Îl întâmpine pe Domnul trăiau într-o lume…paradisiacă? Nu! Trăiau într-o lume neînchipuibil de stricată şi de nefondată în Dumnezeu în comparaţie cu lumea noastră ortodoxă. Şi, cu toate acestea, Simeon aştepta pe Paraclisin ton Israel/ pe Mângâierea lui Israel ca şi noi, cei de astăzi [ Lc. 2, 25].

Însă, Îl aştepta pe Mesia fiind plin de harul lui Dumnezeu, pentru că tot în acelaşi verset se spune: şi Duhul Sfânt era întru El / ke Pnevma in Aghion ep’ afton. Era întru El şi nu peste El, pentru că avem prepoziţia epi cu Ac. şi nu cu G. Îl aştepta pe Domnul fiind plin de har şi pregătit să Îl vadă/ să Îl recunoască prin Duhul lui Dumnezeu.

În România ortodoxă a lui 2009 însă e căutat cu ardoare Antihristul, venirea lui e analizată, e înţeles după ureche 666, cipul e ridicat la rangul de preocupare mai importantă decât viaţa liturgică şi…foarte puţini…reîntâmpină pe Hristos duhovniceşte, întru Duhul, pentru că cei mai mulţi aşteaptă să li se fure cu totul libertatea…că au şi făcut până acum ceva cu libertatea lor.

Care libertate ni se fură? Libertatea din vis, de lângă trupul meu, de pe  viitorul meu paşaport sau carte de identitate  sau …libertatea din suflet? Omul teologic nu se teme că îi este furată identitatea şi nici libertatea…pentru că identitatea şi libertatea sunt daruri dumnezeieşti inalienabile dacă există relaţie  vie cu Dumnezeu.

Un mare sfânt ierarh al Bisericii, înaintat în vârstă, atunci când i s-a cerut să îşi nege libertatea adusă în sinea sa de Hristos, le-a spus celor din faţa lui, că nu poate să nege pe Cel care i-a făcut numai bine toată viaţa şi Care reprezintă libertatea sa, pe care niciun cip, niciun antihrist sau securist nu ne-o poate fura şi nici măcar intui.

Dacă persoana şi viaţa duhovnicească a persoanei poate fi stricată de un obiect exterior, făcut de om…atunci omul este mai puternic decât Dumnezeu. De ce? Pentru că persoana este aneantizabilă iar viaţa duhovnicească e de nedestructurat pentru că înseamnă o continuă vieţuire/ respirare/ existenţă cu Dumnezeu şi întru Dumnezeu.

Şi, în consecinţă, trebuie să fii ori prostuţ ori manipulat / dezinformat…ca să dai prea mult credit unor lucruri care nu te distrug ci te întăresc.

Sunt mai mult decât convins că vieţile noastre sunt văzute cum vezi orezul în palmă, de către diverşi factori de securitate şi putere şi de maşinile lor ultraperformante… de vreo 50 de ani încoace…şi de vreo 10 ani într-un mod inimaginabil.

Pentru ca să monitorizezi ceva astăzi sau pe cineva nu ai nevoie de niciun cip, nici nu trebuie să te apropii de casa lui la 3 sau 10 kilometrii, nici nu trebuie să ştii nimic despre viaţa lui…pentru că există deja o ultraperformantă tehnică să vezi ce face individul în casă, ce spune, cu cine se întâlneşte…exteriorisme.

Însă aceste maşini şi aceşti oameni, ca şi dracii care ne bântuie toată ziua, nu văd nimic din taina vieţii noastre…chiar dacă ne urmăresc pas cu pas. Dacă omul va clona oameni îi va face nişte mutanţi seci, fără profunzime. Când Dumnezeu a creat pe om, pe acest om care nu ştie să întâmpine şi nici să iubească…l-a creat cu profunzimi de care se va minuna toată veşnicia.

Nimeni nu te poate fura omule de umanitate, ci doar tu te poţi dezumaniza mergând cu ochii închişi! Şi unele dintre elementele care te dezumanizează sunt continua agitaţie, frica fără substrat real, nerăbdarea, neatenţia, lipsa de sfiiciune, de modestie, de smerenie, de îngăduinţă. În loc să te umpli de pace, de încredere, de nădejde în Dumnezeu, ocupându-te de comentariu la Apocalipsă, fără să fii un teolog plin de har, nu faci decât să încurci ceea ce nu există cu ceea ce există.

Iar ceea ce se petrece acum e un act de faţadă…pentru că încartiruirea noastră şi monitorizarea noastră nu este o invenţie de azi, de la ora 14, ci e o legalizare a unor eventuale abuzuri dorite. Însă cu cip sau nu…nu îmi atacă deloc statul român sau oricare alt stat al lumii  libertatea duhovnicească, cum nici dracii, care mă urmăresc şi în casă şi la Biserică şi pe stradă şi la veceu, pe care îi simt numai eu…nu mi-o strică…ci doar mă agită.

De aceea nu mă interesează ce vor face în această direcţie mai departe [ pentru că nu am cum să-i opresc]…pentru că nu e o chestie de acum, ci cu ea m-am născut, eu, trăitor în secolul al XX-lea şi apoi în secolul al XXI-lea. Sunt doar un număr în inventarul statului, un număr monitorizat de la naştere şi până la deces, sunt un cazier accesabil, sunt o bază de date, un cetăţean manipulabil…dar asta crede statul despre mine nu şi eu despre mine.

Viaţa persoanei şi libertatea ei duhovnicească ţine nu de ce crede statul despre ea, ci de ce face ea împreună  cu adevăratul ei Stăpân, cu Dumnezeu.

Iar eu, persoana-număr din inventarul statului…nu mă las nici manipulat de falsa agendă politică, nici nu mă frivolizez din cauza crizei economice , nici nu mănânc prost pentru că aia vrea să îmi dea supermarketul, nici nu citesc lucruri banale, nu ascult lucruri care nu îmi plac, nu îmi fac prietenii care nu mă zidesc duhovniceşte, nu mă conformez lucrurilor care mă depersonalizează, nici nu mi-e teamă de antihrişti şi falşi profeţi mincinoşi ci…rămân la toate care mă dezamăgesc…rece.

Sunt rece fierbinte. Sunt rece la ce mă dezumanizează şi fierbinte, din ce în ce mai fierbinte, cu harul lui Dumnezeu, la ce mă piticeşte, la ce mă monstrifică, la ce mă urâţeşte.

Sunt rece fierbinte şi aştept…pe Domnul, şi azi, şi mâine, şi peste 3 zile şi peste un an, doi, şi peste o veşnicie…Aştept pe Domnul, numai cu El vreau să fiu şi cu toţi Sfinţii Lui şi numai pe El să Îl cunosc şi de El să mă bucur şi pe El să Îl preaslăvesc şi de frumuseţea Lui să fiu veşnic extaziat.

De dracu, de 666, de cipuri, de antihrişti, de alarmişti…puţin îmi pasă. Eu rămân, la acestea, rece. Însă sunt prins, cu totul prins – şi aş vrea ca şi dv. să fiţi prinşi, cuprinşi – de dorul de a trăit liturgic şi teologic, cât mai teologic şi frumos relaţia mea cu Dumnezeul meu treimic. Cu Dumnezeul meu şi al dumneavoastră.

Şi, în acelaşi timp, aş vrea să văd în viaţa de toate zilele şi în onlineul de toate zilele, al meu şi al dumneavoastră, şi ortodocşi, pentru că m-am săturat de impostori până peste poate, de zâmbitori ca la teatru, de artişti ai imposturii şi am nevoie, trebuie să mă înţelegeţi!, şi de oameni reali, cărora să nu le citeşti cărţile sau să le auzi o poziţie publică iar, la contactul cu ei, să te apuce dezgustul lipsei lor de întâmpinare.

Când cartea nu concordă cu viaţa…mi-e frică să îl mai întâmpin pe autor! De ceva timp mi-e  inconfortabil să mai întâmpin pe cineva cu amabilitate, pentru că amabilitatea întâmpinării mele e receptată cel mai adesea, ca o ocazie pentru a fi nesimţit cu mine. Adică tu bun cu el şi el ghiolban cu tine. Tocmai de aceea întâmpinarea mea e tot mai reticentă…tocmai datorită numărului sporit de repere duhovniceşti false sau mai mici decât renumele.

Însă, ceea ce mă miră pe mine, e că reperele se nasc din spuma mării şi nu sunt interogate la dosar, la experienţă, la dexteritatea curentă. Şi mai grav e că reperul e ca şi admiratorul. Reperul îşi admiră nesimţirea în admirator iar admirantul îşi admiră impostura în admirat. E o pace nebuloasă, o convivialitate între cei doi…încât nu mai mă miră că orbul se înfrăţeşte cu chiorul ca să vadă cât de adâncă e Marea Neagră.

Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, a venit întru Duhul / ilten en to Pnevmati [ Lc. 2, 27] şi de aceea L-a reperat şi L-a primit în braţe pe Domnul [ v. 27-28]. Ortodocşilor români din 2009, în marea lor majoritate…li se pare că văd pe dracu în lipsa unei vieţi duhovniceşti…dar nu văd în jurul lor niciun Sfânt, niciun Drept, niciun Teolog care să-i întreacă sau care să le modereze falsul elan interior.

Pentru că sunt atenţi la draci şi cancanuri, Sfinţii contemporani cu ei sunt de veacuri ca inexistenţi, ştim câteva lucruri despre ei, uneori nici nu ştim  cum trăiesc sau unde sunt îngropaţi…dar, în rest, ştim toate mărunţişurile nedemne de noi.

Însă ortodocşii noştri nu îl văd nici pe dracu şi nici pe Hristos. Dacă Îl vezi pe Hristos tot timpul, în tine şi în oameni, în întreaga creaţie – căci puterea Lui ne ţine în viaţă şi ne întăreşte întru nevoinţele mântuirii noastre  –  l-am vedea şi pe dracu. Însă numai dacă Îl ştim pe Hristos îl recunoaştem imediat şi pe împotrivitorul Său.

De aceea sunt convins, că mulţi dintre ortodocşii noştri nu mai aşteaptă nimic…ci îi duce ziua, ceasul, clipa… Unde? Nicăieri… Se bucură de clipă mai deştept sau mai prost, adună ca să risipească alţii în două clipe, se laudă cu ceea ce nu au şi cu ceea ce nu îi reprezintă, se plimbă fără rost, visează la năluci îmbrăcate în desuuri subţiri…

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la împărtăşire se potrivesc de minune şi la…întâmpinare: Dacă nu eşti vrednic să te împărtăşeşti în fiecare zi nu eşti vrednic să te împărtăşeşti nici la Paşti. Dacă nu ştii să întâmpini pe cineva astăzi, la ora 19, nu eşti în stare nici mâine la ora 3 din noapte. Pentru că întâmpinarea e o stare continuă, o disponibilitate continuă…şi nu o stare de-o zi.

Credinţa de ochii lumii şi iubirea de amvon sunt credibile trei clipe…până la întâlnirea cu adevărul gol-goluţ al personajului.

Ce e deranjant la urma urmei? Nu impostura ca păcat…pentru că poate fi înţeleasă, scuzată, ci impostura ca încredere că nimeni nu îşi dă seama că eşti impostor. Şi impostorul nesimţit e detectabil numai că nu mulţi îşi duc intuiţiile şi întrebările până la capăt în ceea ce îl priveşte.

Dacă citim chiar şi rapid, fără atenţie Lc 2, vedem că singurii recenzori ai prezenţei Domnului Hristos în Templu au fost doar…două persoane: un bărbat şi o femeie. Ambii bătrâni, foarte bătrâni…dar plini de har.

Ca să întâmpini pe cineva cu critică de întâmpinare trebuie să îl înţelegi. Ca să îl întâmpini trebuie să ai capacitatea de a vedea. Dar nu poţi vedea decât prin Duhul, pentru că luneta nu vede adâncul omului. Nici cititul nu vede adâncul omului, ci transcititul vede, adică străvederea sensurilor cărţii, a adevărurilor lor. Şi cartea e o formă de energie personală contextualizată, o formă energetică de a te transmite…

Tocmai de aceea prin Duhul, prin energia dumnezeiască înţelegi energia omenească, care este amestecată cu cea dumnezeiască, fără să se distrugă vreuna dintre ele. Dacă Îl ai pe Duhul, dacă ai harul Treimii, dacă eşti racordat la viaţa Treimii poţi să citeşti în cuvintele, gesturile, vieţile oamenilor.

Altfel cum să întâmpini pe cineva…dacă nu îl vezi, dacă nu îl înţelegi? Cum să întâmpini pe cineva cu dor, dacă nu îţi vorbeşte adânc vieţii tale şi nu are o legătură esenţială cu tine? De aceea am zis în titlu că vorbesc despre neîntâmpinare la ortodocşi, pentru că, cei care nu aşteaptă continuu pe Cineva…nu Îl aşteaptă nici azi, chiar dacă e praznic.

Şi dacă e praznic, ce?! A fost…o să treacă, mai vin zece ca ăsta…şi tot ortodocşi suntem. E vai de mama noastră dar suntem…

Cel mai greu e să pronunţi lucruri care pe tine nu te interesează…dar îi pot trezi pe alţii. Pe mine, ca preot, mă interesează numai bucuria şi pacea şi multa muncă cinstită…dar sunt nevoit să vorbesc numai despre drame şi păcate care îmi displac profund.

Poate că mă ajutaţi şi dv. să văd mai mulţi ortodocşi, în viaţa de toate zilele şi la nivel online, ca să uit câţi impostori am văzut până acum. Ar fi o preabinecuvântată consolare să îmi indicaţi meri, cu mere din belşug…la care să mă duc cu sacul şi să mă întorc cu tona. Excludeţi publicitatea pentru cei pe care deja îi cunosc…şi cărora nu mai vreau, din spirit de dreptate, să le pronunţ nici numele.

Aş vrea să îmbrăţişez ortodocşi de care să nu rămân dezgustat nici la 50 de ani după ce i-am cunoscut. Amin!