Soarele şi pământul, Dumnezeu şi omul (fabulă duhovnicească)

Cine a văzut vreodinioară
între zidiri
atâta dragoste câtă este
aceea ce arată soarele spre pământ,

că deşi este
luminător mare al cerului
şi împărat al tuturor stelelor,

iar, lăsând celelalte stihii,
îndrăgeşte şi iubeşte
mai mult pre smeritul acesta de pământ

şi spre dânsul are închinată
toată pofta lui,
pe dânsul luminează
cu razele sale,

pe dânsul împodobeşte
cu toate felurile de copaci,
pe dânsul încununează cu florile,
pe dânsul îmbogăţeşte
cu rodurile, pe dânsul
hrăneşte cu lucrurile sale.

Şi, pentru ca să nu
se depărteze de la el niciodată,
face pururea
o învârtire împrejurul lui
cu un umblet necontenit.

Asemene acestei pofte,
sau, mai bine să zic,
mai mult, făr’ de asemănare
arată marele Dumnezeu Ziditorul
şi Făcătorul a toate,
spre sufletul cel smerit şi păcătos
al omului,

măcar că are în mâinile Lui
toate marginile pământului,
măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie,
după cum zice David,

iar spre acest suflet
are pusă toată
dragostea Lui cea dumnezeiască.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii