Zi: 3 februarie 2009

Icoana cărţii

Leave a comment

dragoste-de-carte

Teancurile de cărţi sunt o icoană şi o imagine ascetică pentru mine. Adeseori îmi alung gândurile rele, ispititoare, numai aruncându-mi ochii spre cărţi. Vederea lor face să fugă dracii leneviei şi cei care aduc gândurile moliciunii, care ne dau târcoale adesea.

Când văd cărţile mă cutremur. Mai ales cărţile Sfinţilor, cărţile pe care le-am rumegat şi care m-au format, care m-au zidit duhovniceşte sau din care am învăţat ceva esenţial. Cărţile pe care m-am chinuit să le percep adâncurile.

Sunt cărţi în faţa cărora cugetul meu se face una cu ţărâna. Când privesc spre ele numai şi văd scris pe cotor Sfântul Efrem Sirul sau Sfântul Isaac Sirul, mă plec cu gândul până la pământ, aducându-mi aminte de nevoinţa ascetică.

Când văd pe copertă Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigorie de Nyssa, mă gândesc la mintea cea dumnezeiască. Cartea pe care scrie numele Sfântului Grigorie de Nazianz mă face să-mi plec cugetul înaintea teologiei care e poezie sublimă şi a poeziei care e teologie sublimă. Şi aşa mai departe.

Fiecare cuvânt al lor conţine o mie de lacrimi, când îl treci prin inimă. Cuvintele lor mi-au intrat prin inimă şi de aceea mă uit la cărţi ca la Sfintele Icoane. Prezenţa lor e harică, e tămâiere de gând, care alungă demonii. Deschiderea unei cărţi dumnezeieşti, când sunt tulburată, şi citirea chiar şi puţin din ea, are efect ca arderea de tămâie. Adică simt cum fug demonii şi vine pacea.

Doar mă uit spre cărţile Sfinţilor şi se coboară pacea şi starea de rugăciune îmi revine în minte şi în suflet. De aceea îmi place să le văd una peste alta, aşezate în biblioteca înaltă până în tavan. Le ating  şi faptul că ştiu că mai e un rând în spate îmi face bine, mă înviorează. Aşa că trag cu ochiul şi la rândul din spate şi mă simt ca şi cum s-ar ridica în faţa ochilor mei munţii sfinţeniei.

Ei, Sfinţii, sunt cu noi. Prezenţa cărţilor lor, a cuvintelor lor, mă face să mă simt ca şi cum taberele lor ne-ar sta de jur împrejur, apărându-ne. Dar asta pentru că am simţit harul lor pătrunzându-mi adânc în suflet când i-am citit şi dându-mi mărturie despre faptul că Dumnezeu e Viu şi că Sfinţii Lui sunt vii.

Nu suntem înconjuraţi de cărţi moarte, ci de oameni vii.

Când te doare capul în stil clasic

Leave a comment

pentru-vaccinati-si-neresentimentari1

…La urma urmei ce mai contează!…
Varza şi aşa se împute,
doi ori doi dă întotdeauna 10,
primăvara te face mai romantic
şi uiţi clasicismul formelor rotunde în parc,
în timp ce un cuvânt-santinelă ar putea să cânte Traviata de Gogol.

Condiţia umană e modestă…
E modestă chiar şi când are urechi lungi şi mofturi tardive.
Dacă iei un scaun din încăpere, cu siguranţă,
că politica statului va merge mai bine.
Dar acest lucru e doar…ipotetic.
Ipotenuza la catetă egal teoria constanţei.

Am observat – da, am observat – că
oamenii cască gura la ce nu înţeleg…
şi admiră ceea ce îi prosteşte.

Stau miraţi, deşiraţi,
în faţa unui film care nu le spune nimic.
Se lasă buzunăriţi de către nişte figuri care nu le spun nimic.
Îşi spun nimicuri sordide…

Nimicul, odată doar punct filosofic, este acum un locus existenţial.
Te îngrămădeşti în nimic şi mai dai un click.
Vine peste tine o muzică ca un girofar,
te traversează o plictiseală de nazicorn
şi nici n-ai habar câţi mor,
câţi se nasc
şi câţi cască pe lângă nimic şi
în cadrul lui.

Sunt sigură că ştiţi
cât de greu e să nu ai pe cine îmbrăţişa.
E tare greu.
O marmeladă nu se poate îmbrăţişa decât cu gura.
O flanelă nu se poate împacheta decât repede.
Iar un om avar ca rabia
nu se poate linişti decât dacă mănâncă şansonete.

Cum se conjugă… forţa de tăcere?
Unii o conjugă cu forţa de rumegare, pe când alţii cu forţa de strufocare.
Eu îi dau cu ruj…
E mai simplu.
Că doar sunt femeie
postmodernă, stilată
şi fardată.

Vă daţi seama că nebunia vine dansând ca prostul?
Vă daţi seama că o hârtie luată de pe jos înseamnă că
un nesimţit a aruncat-o acolo şi alţi nesimţiţi au trecut peste ea?
Iar dacă tu ai văzut-o înseamnă că ai ganglioni, feromoni sau
nitroni.

Dar dragostea nu se vinde niciodată…ci doar se cumpără.

Da, recunosc, şi eu am cumpărat odată dragoste de la loz
în plic. Un dement frumos mi-a făcut curte
până când am ajuns cu el în bloc…
şi până când am explodat…
de însufleţire.

Ei, asta nu înţeleg: de ce o femeie e discriminată pentru că e femeie şi nu e girafă! Ce, am putea confunda un bărbat cu un tomberon sau cu
o formă plutitoare?

De ce femeia să fie egală cu bărbatul şi bărbatul egal cu femeia,
când semnul egal e comunistic, e fascistic, e imperialistic?

Da…mie îmi place să vorbesc, chiar dacă
ştiu să vorbesc…sau chiar dacă nu am ce să vorbesc
sau chiar dacă nu-l interesează nici pe căţelul meu închipuit ceea ce vorbesc.

Câteodată intru într-o lume – şi vreau să vă vorbesc şi dv. despre ea – cum să zic aşa…utopică. Lumea asta e ca o sticlă, în care toată lumea se bea unul pe altul.

Câteodată lumea aceasta e ca o lume îmbrăţişată, pentru că fiecare vrea să îmbrăţişeze pe fiecare, aşa, din pură dragoste.

Însă, e adevărat, orice formă de utopie e poveste
iar eu, postmoderna, nu suport relatările ci mor după năluciri
uşor fardate la extrem.

Dacă vă interesează – deşi nu ştiu de ce nu v-ar interesa –
port o anumită măsură la pantof şi o anumită măsură la ciorap şi o anumită măsură la lenjeria intimă.

Bineînţeles că vă interesează.
Nici pe mine nu mă interesează.
Cel mai mult mă dau
de ceasul morţii ascultând reclamele
de la televizor.

Ascult în neştire…închizând televizorul.
Şi tot la fel, mor după politică.
Când ascult politică …adorm.
Ei, mai întâi, aţipesc…şi apoi adorm…
pe-o parte, pe una dintre părţi…
şi apoi pe ambele părţi.

Adevărul e la mijloc…adică nici la el şi nici la ea…ci aiurea.
Şi pentru că l-am pus în cui…facem ce ne taie capul…
De aceea…cred că în loc de capul meu e o varză.

Stau şi mă gândesc dacă e o varză albă sau roşie.
În orice caz este…Că dacă nu ai avea gât…atunci vai de varză…

Îmi place să fiu în vogă cu voga.
Nu sunt la modă…sunt antimodă.
Mă îmbrac precum un dulap…cu roz, verde, vernil, oranj, şoa-la-crem, bombon şi fructiform şi alte o mie de păsări colibri.

Tocmai în aceasta constă succesul meu…n-am niciun scop, nu mă interesează cine sunt…ce zice lumea despre mine,
ci iubesc numai banii.

Visez bani tot timpul. Visez ca o nătângă.
De fapt nici nu visez…ci încerc să îi produc.
Iar femeile, şi pe criză, produc bani…
Dacă nu fac copii măcar bani să fac şi…
nazuri.

O femeie care nu face nazuri parcă nu e femeie.
Se simte ultragiată când bate vântul,
foarte frumoasă când o loveşti cu un compliment,
foarte ţâfnoasă când o mângâi cu…nesimţire.

Însă mie îmi place bărbatul prost…pentru că prostia
e oarbă. Când te orbeşte dragostea…
mă vezi o zână,
o portocală,
o ceapă,
o slănină etc.

Şi toate astea, pe care le suport şi nu le mai suport, le gândesc eu în timp ce beau cafeaua, în timp ce televizorul latră, în timp ce mă spăl pe faţă…şi îmi spun că femeia nu gândeşte, că ea nu trebuie să fie reflexivă, ci numai…sexy.

Însă de ce trebuie să fiu sexy şi nu o femeie…credincioasă, spre exemplu? De ce să nu fiu o familistă, o femeie aşezată la casa mea?

Mai beau o gură de cafea…ups, e fierbinte rău…dar e bună!, şi mă mai gândesc singură şi vorbesc singură, că dacă vorbesc la club cu cineva sau pe stradă, crede că am înnebunit.

Femeile…vă rog să mă credeţi au gânduri, au sentimente puternice, sunt oameni de cuvânt. Ele nu sunt nişte obiecte, nişte toante, nişte fomiste. Când or înţelege şi sărmanii bărbaţi acest lucru? Femeile sunt ultrasensibile, ultradelicate, ele trebuie protejate…

Însă trebuie să plec în oraş… Cuvintele sunt un fel de alinare…când nimeni nu te ascultă.

Cogito…

Leave a comment

roade-in-desert

În Ortodoxie cel mai greu lucru nu e atât să cobori cu mintea şi cu conştiinţa în adâncul iadului sufletesc propriu, cât mai ales să repeţi această coborâre de nenumărate ori, după ce te-ai ridicat şi ai simţit mila şi iertarea lui Dumnezeu.

Greu e să te cobori iarăşi după ce te-ai crezut reabilitat, înnoit, împăcat cu Dumnezeu, după ce ai crezut că ai început să te vindeci, si fii mai bun. Şi scufundările acestea cumplit de dureroase să le repeţi nu o dată, nu de două ori, nu de zece ori, ci de mii sau zeci de mii de ori într-o viaţă de nevoinţă. Cred că aceasta este insuportabil pentru mulţi.

Îmi amintesc de Sfântul Siluan Athonitul care spunea că mulţi sunt cei care au trăit o dată extazul duhovnicesc, care au ajuns la vederea luminii dumnezeieşti, dar puţini cei care, pierzând această stare, au mai avut puterea să se mai coboare pe ultima treaptă a infernului pocăinţei, ca să se smerească şi să ajungă iarăşi la contemplarea luminii necreate a Sfintei Treimi.

*

Puterea de a crea este intim şi indisolubil legată de puterea de a admira, de a iubi, de a da întâietate altora. Dacă nu eşti în stare să admiri şi să crezi că alţii fac lucruri mai bune decât tine, dacă nu ai capacitatea să recunoşti virtuţile altora, care le întrec pe ale tale, puterile creatoare ale sufletului se lichefiază cu timpul şi mor.

Invidia se naşte acolo unde omul ştie că are în el forţă creatoare, conştiinţa lui mărturiseşte despre aceasta, dar nu vrea să recunoască nemunca şi lenevia sa şi atunci priveşte cu ochi rău sporul şi frumuseţea care răsar din cel care cooperează cu Dumnezeu, spre a-şi împlini vocaţia şi latenţele duhovniceşti.

Aşa încât cel invidios e de două ori vinovat: pentru că nu face şi pentru că urăşte sporirea harului în altul. Cea mai uşoară reţetă pentru a te lumina la minte şi a înainta în înţelegere şi cunoaştere este a alunga din inimă invidia şi a da loc mult în suflet puterii de a iubi şi a admira virtuţile altora.

*

Ortodocşii online au adus politica în prim-plan, ca atitudine religioasă. Nimic despre viaţa ortodoxă, nimic despre simţiri duhovniceşti personale, nimic despre experienţe, nimic despre lumea lăuntrică a ortodoxului, nimic despre nevoinţa şi ispitele proprii, nimic despre oamenii pe care i-ar putea cunoaşte, nimic despre munca de cunoaştere şi de cercetare.

Simpla afirmare de sine ca ortodox şi afişarea belicoasă faţă de ereziile secolului, înţelese ad-litteram de la Sfinţi şi Fericiţi Părinţi ai Ortodoxiei. Asta e tot ce caracterizează pe tinerii blogări ortodocşi fără nume, care formează echipe şi grupuleţe ca să acapareze audienţa, cu un recital lamentabil care glisează între mirceabadism şi zosoism. Măcar cei doi îşi dau numele şi nu se ascund în spatele smereniei…

În rest, numai atitudini comerciale şi interese financiare, interese de grup şi afirmare de sine vanitoasă  la nişte oameni ortodocşi care se comportă rebel şi nihilist ca adolescenţii de liceu, ca tinerii rock sau emo. Nicio dovadă de echilibru, de discernământ, nicio reflecţie la impresia pe care o lasă vituperanţa ortodoxă în faţa celor din afară care ne judecă. Numai îmbufnare, pietism şi puritanism de cel mai prost gust neortodox.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.