Ce a făcut din mine poezia?

Un om atent la subtilităţi, la detalii, la rezonanţa cuvintelor, la forţa lor. Am învăţat limba română a profunzimilor, limba română a inimii, limba română a conştiinţei…şi m-am dezlipit pe zi ce trece de româna de schimb, de româna vândută, de româna siluită sau folosită prostuţ, fără exigenţe.

Tocmai de aceea simt cu mare repulsie când cineva vorbeşte şi scrie nefiresc, imitând, pastişând, conformându-se. Îmi repugnă faptul că vorbeşte o limbă română la al cărui vulcan nu a coborât niciodată.

Când înveţi limba română trebuie să uiţi tot ce ai învăţat în şcoală despre limba română. Când cobori în vulcanul limbii române începi să vorbeşti o limbă pe care nimeni nu ţi-a predat-o dar la care toţi pot să ajungă dacă se dezic de sclifoseala limbii române învăţată papagaliceşte.

Limba română e dramatică, e copleşitoare, e înspăimântător de frumoasă, dacă îi rosteşti cuvintele în genuitatea lor. Dacă încerci să o efeminezi limba română e o erezie, e o pâclă deasă, o vaselină care ţi se scurge pe limbă.

Mi-a fost dat să mă întâlnesc de prea puţine ori cu o limbă română înţeleasă, trăită şi vorbită ascetic, profund, tumultuos, drăgăstos, cuceritor… Pentru că limba română stă în oameni şi nu în cărţi! Iar noi avem nevoie de oameni care să o cunoască de la adâncimea ei abisală şi până la înălţimea ei serafică şi nu de promptere, de mac-macuri.

Tocmai de aceea întâlnirea mea cu poezia a fost întâlnirea mea cu focul şi genialitatea din inima poeţilor şi în ultimul rând cu grafia formelor  lor artistice. Că au scris poezie, roman, teatru, aforistică…puţin mă interesează, pentru că toate sunt la un loc: sunt expresii ale forţei lor morale şi ale dragostei lor de frumos.

Şi când zic frumos…zic adevărul întreg al unei imagini, al unui gând, al unei poveşti, al unei descrieri. Fără dimensiunea dramatică a limbii române şi fără subtilitate poetică nu poţi să fii un ortodox sau teolog ortodox autentic. Adevărurile Bisericii sunt adevăruri dramatic de frumoase, au nevoie de spirite şi de voci care să le ţipe răpitor în auzul altora.

Pentru mine – ca să dau un exemplu fundamental –  acest părinte athonit, Dionisios Firfiris, mi se pare un grec care a înţeles deopotrivă dramatismul limbii greceşte cât şi dramatismul, seriozitatea absolută a cântării liturgice, bisericeşti.

Nu am auzit, până la această dată, în limba română, pe cineva care să cânte cu dramatismul seriozităţii maxime pe care o cere slujba ortodoxă.  Şi , ca să înţelegi slujba ortodoxă, frumuseţea ei dumnezeiască şi îndumnezeitoare, trebuie să fii coborât în abisul limbii române.

Nu poţi să cânţi dacă nu te simţi cu totul limba română, dacă nu ştii până unde să cobori cu rezonanţele vocii tale şi până unde urechea poate să accepte urcarea ta, ascensiunea ta muzicală!

Limba română liturgică e dramatică şi este climaxul limbii române. Cred că numai un om liturgic poate să înţelagă şi să se simtă bine în limba română: când o vorbeşte şi când o aude.

Fără iniţierea în poezia, folclorul şi spiritualitatea poporului meu nu aş fi putut intui aportul fundamental al credinţei ortodoxe la modul de a fi şi de a gândi al românilor. Însă negând fundamentul ortodox al limbii, al folclorului şi al spiritualităţii româneşti noi, ca popor, şi noi ca limbă suntem inexplicabili.

Da, se pot spune multe năzbâtii despre noi –  s-au spus şi se vor spune – dar nimic esenţial în definitiv. Pentru că o operă este esenţială pentru umanitate după gradul de adevăr pe care îl conţine. Forţa confesiunii persoanei, dramatismul ei este adevărul ei. După acest adevăr exprimat existenţial, exprimat cu artă suntem judecaţi valoric.

Iar arta şi spiritualitatea poporului român sunt etaloane valorice.