sf-maxim-marturisitorul

Nu putem gândi teologia ortodoxă ca pe ceva închis în trecut atâta timp cât rolul teologului ortodox e acela de a experimenta şi reactualiza aceeaşi credinţă a Bisericii pe care Tradiţia Bisericii a păstrat-o până la noi. Experimentarea, trăirea credinţei e personală şi tot personală, dar în consonanţă cu Tradiţia, este şi reactualizarea Tradiţiei, verbalizarea ei pentru contemporaneitate.

Fiecare teolog ortodox se raportează la Scriptură, la dogmele Bisericii, la canoanele Bisericii, la slujbele Bisericii, la vieţile Sfinţilor Bisericii pentru a trăi şi a vorbi despre ele. Pe măsură ce le asimilează organic pe atât e în stare să le şi explice. Experimentarea conţinutului credinţei ne face apţi să îl explicăm şi îl explicăm nu indiferent de noi şi de climatul vremii nostre, ci ca unii care gândim şi ne manifestăm în ritmurile vieţii contemporane.

În Introducerea la Mistagogie Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă exemplu despre ce înseamnă raportarea la Tradiţie şi despre ce înseamnă reactualizarea ei în parametri contemporani.

Ideea de a scrie această carte i-a venit Sfântului Maxim la cererea unei anume persoane eclesiale [Cităm: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introd., trad. note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 9] iar conţinutul ei l-a primit în mod tradiţional de la „un mare şi înţelept în cele dumnezeieşti bătrân” [Ibidem].

Nici numele destinatarului şi nici numele sursei nu apar în textul propriu-zis al cărţii. Destinatarul cere o prezentare pe larg a unei discuţii teologice pe care Sfântul Maxim a avut-o cu Bătrânul dumnezeiesc, cu sursa cărţii.

Destinatarul, de presupus un om iniţiat în teologie şi avid de adevărul Bisericii, cere „un leac împotriva uitării şi…[un] ajutor al mântuirii” [Ibidem], adică o scriere concisă despre această predare de înţelegere teologică şi duhovnicească. El intuise tăria şi adevărul cuvintelor Bătrânului ca şi Maxim.

Dumnezeiescul Maxim însă doreşte să scape de această „îndatorire” [Ibidem] teologică, adică de scrisul acestei cărţi considerându-se un om cu „o educaţie simplă…şi cu totul neiniţiat în cuvinte măiestrite, care au farmecul numai în sunetul lor” [Idem, p. 10]. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim îi spune destinatarului că tăria teologiei nu stă în stilul în care o expui –  deşi, şi acesta contează –  ci, în primul rând, în adevărurile pe care le narezi şi în profunzimea cu care le înţelegi şi le explici.

Tot Părintele nostru spune: „să spun mai drept şi mai adevărat, mă temeam să nu profanez prin sărăcia cuvântului meu înalta descriere şi înţelegere a celor dumnezeieşti, pe care mi-a descoperit-o acel fericit bărbat” [Ibidem]. De aici vedem înţelegerea faptului că expunerea teologică nu trebuie să strice apofatismul înţelegerii duhovniceşti ci ea trebuie să se scrie din  mijlocul înţelegerii experienţei duhovniceşti şi să invite la o înaintare şi mai mare în această înţelegere.

Dacă scrierea teologică cerebralizează în mod excesiv taina o face cu orgoliul că a înţeles-o fără rest. Însă atunci când înţelegi că tu scrii despre experienţa duhovnicească a relaţiei cu Dumnezeu din interiorul ei atunci nu mai ai pretenţia nici de monopol asupra ei – pentru că şi alţii pot să facă această experienţă –  dar nici nu consideri că o poţi epuiza prin descrieri, pentru că niciun cuvânt şi nicio carte nu pot să înlocuie relaţia noastră cu Dumnezeu sau să o descrie pe măsură.

Numele sursei, al Părintelui sfânt, nu apare, probabil pentru că şi destinatarul şi Maxim ştiau cine este. Însă în textul maximian apare detaliul absolut important în cadrul receptării Tradiţiei Bisericii: faptul că înţelegerea Tradiţiei se predă cu dragoste şi dintr-o conştiinţă dumnezeiască şi se primeşte cu toată inima şi cu reverenţă copleşitoare.

Sfântul bătrân, sursa cărţii, predă cu multă dragoste şi dintr-o conştiinţă teologică înaltă adevăruri primite de la alţii şi înţelese de către el iar Sfântul Maxim le receptează ca pe adevăruri ale Tradiţiei Bisericii şi încearcă să le redea altora în termeni cât mai proprii. Modul în care Bătrânul le explică nu apare în mod scriptic în cartea Sfântului Maxim. La Maxim apare modul în care el a receptat adevărurile aceluia şi în maniera lui personală de a scrie şi de a sistematiza o învăţătură predată/dăruită lui.

Observăm de aici că Maxim nu a mizat pe literalitatea celor predanisite lui, adică pe faptul de a transmite cuvânt cu cuvânt cele spuse, ci pe transmiterea adevărurilor profunde ale Bătrânului, care pot fi formulate în diverse feluri. Ceea ce noi numim reactualizare a Tradiţiei e tocmai această trecere a adevărurilor Bisericii prin viaţa noastră şi rescrierea lor în termeni proprii pentru auditoriul nostru.

Tocmai de aceea reactualizarea teologică e deopotrivă resubliniere a adevărurilor Bisericii dar şi o racordare directă a adevărurilor Bisericii la viaţa noastră şi la lumea în care trăim. Tradiţia Bisericii ne dă răspunsuri tradiţionale curente, dacă prin viaţa noastră teologică şi ascetică încercăm să găsim adevărurile care să ne fundamenteze existenţa în bine, în adevăr, în frumosul dumnezeiesc.

Pe scurt, Maxim rescrie în termeni proprii discuţia teologică cu Bătrânul cel sfânt pe măsura înţelegerii destinatarului scrierii. O carte scrisă pentru un singur om, deşi acum o putem citi şi putem să ne folosim de adevărurile ei milioane de oameni. Dar, dacă această carte nu ar fi fost scrisă, ea ar fi fost numai două-trei convorbiri între trei oameni duhovniceşti, care i-ar fi zidit numai pe ei.

Rolul cărţii teologice, acela de a fi un sprijin pentru reamintire în mântuirea noastră ne devine copleşitor, dacă înţelegem faptul că toate cărţile teologice pe care noi le avem, inclusiv Scriptura şi Sfinţii Părinţi, ar fi putut să nu ajungă până la noi ci să se piardă de-a lungul istoriei, ca şi alte enorm de multe cărţi şi date despre Tradiţia Bisericii.

Maxim, teologul Bisericii, cedează „forţei iubirii” [Ibidem] şi îşi aruncă „grija pentru felul de-a spune lucrurile asupra lui Dumnezeu” [Ibidem] şi scrie cartea. El vrea să îi spună destinatarului, din dragoste, adevărurile pe care el însuşi le-a primit din dragoste şi se încrede în Dumnezeu că îl va ajuta să facă acest lucru.

Însă, deşi Maxim vrea să scrie despre anumite cuvinte teologice predanisite lui, de către un Sfânt în viaţă, pe care el îl receptează ca atare, porneşte proiectul său teologic de la Tradiţia scriptică a Bisericii, considerând că elementele Tradiţiei transmise oral şi receptate de către el se întrepătrund reciproc.

Şi care e Tradiţia scriptică a Bisericii, sursa iermineutică a Sfintei Liturghii pentru Sfântul Maxim? Ne-o spune el însuşi: „Dar fiindcă simboalele celor ce se săvârşesc la Sfânta Liturghie au fost lămurite în înţelesul lor spiritual, potrivit cu înalta lui înţelegere, de către preasfântul şi cu adevărat descoperitorul celor dumnezeieşti, Dionisie Areopagitul, în lucrarea despre Ierarhia bisericească, cuvântul meu nu va expune aceleaşi lucruri, nici la fel ca el” [Ibidem].

Sfântul Maxim cunoaşte şi creditează drept autentică şi  revelată tradiţia iermineutică a Bisericii păstrată de la Sfântul Dionisie Areopagitul, însă, în această lucrare, vine cu o înţelegere teologică şi o experienţă duhovnicească complementară aceluia. Maxim asimilează ierminia dionisiană şi se manifestă cu reverenţă faţă de ea, asta neînsemnând că o reproduce aidoma, ci la ea conexează experienţa Bătrânului sfânt şi propria sa experienţă teologică.

Observăm din finalul ultimei citaţii că Mistagogia nu este o expunere a ierminiei dionisiene şi nici nu are acelaşi plan  intern. Iar cei care ştiu scrierea Sfântului Dionisie îi dau dreptate Sfântului Maxim pentru că Mistagogia urmăreşte o înţelegere teologică sistematică dar non-totalizantă a Bisericii şi Liturghiei, pe când Sfântul Dionisie a urmărit în scrierea sa o iniţiere mistică în înţelegerea ierarhiei Bisericii şi a slujbelor Bisericii.

Reverenţa faţă de Sfântul Dionisie este exprimată şi mai departe de către Maxim: „Căci ar fi o îndrăzneală nemăsurată şi o nebunie să încerce aceleaşi lucruri ca el [ca Sfântul Dionisie Areopagitul n.n.] cel ce nici nu-l poate cuprinde sau înţelege pe acela, sau să înfăţişeze ca ale sale tainele arătate numai de acela prin Duhul” Sfânt [Ibidem].

Maxim vizavi de Tradiţia Bisericii şi de stâlpul Tradiţiei, Sfântul Dionisie Areopagitul se simte mic şi ucenic al înaintaşului său. Consideră o îndrăzneală nebună faptul de a explica aceleaşi lucruri ca Dionisie fără să aibă experienţa lor ca atare, după cum a avut-o acela.

Astfel Tradiţia e receptată la justa ei valoare dacă o vedem ca pe o exprimare foarte înaltă a experienţei teologice, pe care noi o aprofundăm continuu şi faţă de care ne simţim mereu la începutul înţelegerii şi al experierii ei. Tradiţia Bisericii e receptată ca un izvor de viaţă şi de înţelegere dumnezeiască dacă ne situăm în mod smerit dar creator în cadrul ei.

Pentru că Maxim asta face în Mistagogia: pe de o parte receptează Tradiţia Bisericii, în mod smerit, conform cu experienţa sa personală, fără să considere vreodată că a înţeles-o deplin iar, pe de altă parte, el creează şi sistematizează experienţa teologică pe care oamenii timpului său i-au transmis-o.

De aceea mărturiseşte destinatarului cărţii: „Vom înfăţişa numai atâtea câte au fost lăsate de acela [care nu au fost dezbătute de către Sfântul Dionisie Areopagitul n.n.], ca uşor de înţeles şi de alţii, spre a fi expuse spre întărirea dorinţei după cele dumnezeieşti” [Idem, p. 11]. Smerenia Sfântului Maxim în receptarea Tradiţiei cât şi a modului de a scrie teologie este evidentă. El face explicaţii teologice numai la cele pe care le poate înţelege şi la lucruri la care nu este dat un răspuns anume, dar bazându-se pe datele existente în domeniul Tradiţiei Bisericii.

Cu alte cuvinte un teolog ortodox trebuie să îşi ştie potenţele dar şi arealul străbătut în munca de cercetare teologică şi el nu trebuie să se pronunţe faţă de lucruri pe care nu le-a cercetat în mod personal. Preluările neverificate şi necritice în domeniul teologic creează sau perpetuează mituri nefaste. Tocmai de aceea o expunere teologică trebuie să pornească de la sursele recepte, în conformitate cu litera şi duhul lor şi ele nu trebuie strangulate şi nici răstălmăcite ca să spună ceea ce vrem noi să spună.

O cercetare teologică corectă apare numai în cadrul eforturilor pentru despătimirea personală şi în momentul când expui adevărurile Bisericii cu maximum de conştiinţă. Dacă nu urmărim mântuirea şi sfinţirea personală prin cunoaşterea noastră teologică şi nu trăim ca membrii vii, autentici ai Bisericii nu putem să creăm, într-un mod tradiţional, teologie.

Faptul că teologul ortodox trebuie să aibă viaţă şi cunoaştere teologică profunde reiese şi din cuvintele Sfântului Maxim: „Mărturisesc că nu voi spune toate cele descoperite de acel bătrân în chip tainic; nici cele spuse, cum au fost înţelese şi înfăţişate de el. Căci acela, pe lângă că era filosof şi dascăl a toată învăţătura, prin bogăţia virtuţii şi prin osteneala îndelungată şi pricepută cu cele dumnezeieşti, se făcuse slobod de lanţurile materiei şi de închipuirile ei. Ca urmare, avea mintea luminată de razele dumnezeieşti şi de aceea, în stare să vadă îndată cele ce nu se văd de cei mulţi” [Ibidem].

Cunoaşterea teologică dobândită cu multă greutate, cu multă atenţie şi încordare merge mână în mână cu eliberarea de patimi şi cu dezlipirea de materie. Deci nici cunoaştere fără asceză şi nici asceză fără cunoaştere teologică, pentru că numai într-un astfel de om coboară lumina dumnezeiască, care îl face să pătrundă cu multă agerime de minte atât cele ale teologiei cât şi cele ale existenţei umane.

Sfântul Maxim se încrede în Dumnezeu că-l va ajuta să scrie, însă scrie din mijlocul receptării fidele şi smerite a Tradiţiei şi pe baza unei cunoaşteri fidele, aprofundate a surselor ei. El îşi ştie limitele, şi le mărturiseşte în mod smerit, însă nu abandonează demersul de a scrie, ci scrie pe măsura propriilor sale înţelegeri şi ale celor predate lui de către alţii.

Părintele nostru discerne profund lucrurile, ştie să facă diferenţă între cele ale Tradiţiei şi cele care nu îi aparţin acesteia şi tocmai de aceea Tradiţia Bisericii a receptat şi validat demersul său pentru că este un demers personal creator reieşit din Tradiţie şi care se fundamentează pe o înţelegere duhovnicescă a datelor Tradiţiei.

Did you like this? Share it: