George Coşbuc: tradiţionalismul inedit

peisaj

Primul poet tradiţionalist despre care ne-am propus să vorbim, George Coşbuc, nu este de fapt tradiţionalist. Poezia lui e un Levant tematic în toată regula. E o struţocămilă de factură orientală, în care se îmbină romanul erotic ţărănesc în versuri cu lirica filosofică a interogaţiilor existenţale (o poezie în care absurdul sau nonsensul existenţial, subliniat prin ideea visului şi a iluziei, pot fi receptate ca budiste sau brahmane, mai degrabă decât în poezia lui Eminescu), cu poezia de inspiraţie arabă (se remarcă influenţe nereprimate din Kayyam, Hafiz, Saadi), cu poezia eroică naţională, cu poezia ortodoxă şi cu poezia inspirată din mitologia şi antichitatea păgână.

Un asemenea tip de poezie nu vine nici în tradiţia liricii paşoptiste, nici a liricii eminesciene, nu e nici modernă, dar nici tradiţională. Ea poate fi numită tradiţionalistă pentru respectarea prozodiei, dar nu reprezintă nicio continuitate cu poezia românească de până la el. Şi nu are legătură nici cu poezia lui Goga, Şt. O. Iosif sau Ion Pillat, ori cu cea a poeţilor mistici Vasile Voculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic.

E o poezie de rezonanţe orientale, dar nu balcanice, ca la Ion Barbu sau ca în proza lui Mateiu Caragiale.

Coşbuc e un prozator care scrie în versuri. Lirismul său este asemena celui din proza lirică – rare sunt poemele străbătute de adevărate efluvii lirice. El nu are nimic din apetitul contemplativ al poeţilor paşoptişti (Cârlova, Alexandrescu, Alecsandri, etc.), sau al poeţilor tradiţionalist-religioşi din epoca modernă. Deşi e aşezat adesea în vecinătatea lui Alecsandri, nu are în comun cu acesta decât poezia eroică pe tema războiului de independenţă.

Coşbuc are porniri de epopeist. Însă temele poeziei sale nu au coerenţă interioară, nu au un mesaj convergent.

În poemele sale, Ortodoxia nu se regăseşte în formulele tradiţionale, care înscriu dorul de mântuire şi de transfigurare într-o stilistică nostalgic-vizionară şi într-un cod lingvistic devenit specific pentru poeţi, ci prin reafirmarea versificată a unor precepte ortodoxe.

George Coşbuc nu se află nici în linia vizionarilor Heliade, Eminescu sau Macedonski, dar credem că putem citi printre rânduri competiţia cu Eminescu şi cu toată poezia elogiată până la el (până la Coşbuc).

Credem că Nichifor Crainic a făcut o eroare când l-a aşezat pe un piedestal foarte înalt – poate cel mai înalt – în rândul poeţilor ortodocşi. În primul rând, eroarea lui Crainic porneşte de la faptul că nu l-a aprofundat mai mult pe Eminescu şi că a căzut în capcana de a considera drept esenţială influenţa filosofiei indiene asupra acestuia.

În al doilea rând, a trecut cu vederea faptul că opera lui Coşbuc, în ansamblul ei, centralitatea mesajului ei nu reprezintă o pledoarie pentru o viziune ortodoxă (teologico-dogmatic) asupra lumii. Opera lui Coşbuc insistă mai degrabă pe forţa unui mesaj moral, dar care nu este în mod limpede fundamentat teologic sau, altfel spus, este doar parţial fundamentat ortodox.

Într-un articol de tinereţe, scris la moartea lui Goga, Fericitul Dumitru Stăniloae îndrăznea totuşi să-l contrazică pe Crainic, deşi nu cu vehemenţă, afirmând: „Oricât de mare şi de veridic este Coşbuc, dar în poezia lui nu se oglindeşte atât de total şi deci de organic sufletul ardelean aşa cum l-au precizat vremurile de suferinţă, ca în poezia lui Goga. Coşbuc a privit prea mult la o singură latură a vieţii satului ardelean, la idila de dragoste”[1]. Idilă de dragoste care este aşezată adesea – fapt ce l-a nedumerit şi l-a nemulţumit, neîndoielnic, şi pe Părintele Stăniloae – într-un context de rebeliune faţă de Dumnezeu şi de Biserică.

Nici noi n-am înţeles de ce amorul juvenil, atâta timp cât este – pare a fi – un sentiment sincer şi profund, ar stârni reverberaţii nihiliste şi tentaţii profanatoare şi apostatice unor tineri pe care îi vedem absorbiţi de iubirea lor. Revolta aceasta nihilistă ni se pare în mod arbitrat ataşată conştiinţei unor tineri ţărani, care ajung să răspundă oricărui gest coplilăresc al partenerelui printr-o frondă împotriva Cerului.

Tabloul acesta, presupus al satului tradiţional românesc şi al mentalităţilor sale tradiţionale, este mai degrabă suprapus pe o altă epocă, ale cărei coordonate spirituale se vor sensibil modificate.

Ceea ce credem noi că deosebim în poezia lui Coşbuc este inserarea şi proiectarea neliniştilor şi a interogaţiilor filosofice personale într-o poezie-naraţiune şi într-un peisaj care păstrează aparenţele unui mediu profund tradiţionalist, dar care conturează de fapt, un univers propriu şi subiectiv, aparţinând unui om al secolului XX.

Tehnica e preluată, în mare, de la Eminescu, care creează măşti ale gândirii şi le atribuie un discurs, dar este adaptată într-un mod diferit de către Coşbuc. Eminescu atribuia personajelor sale o personalitate distinctă, urmărind adesea repere biografice reale. Eminescu dramatiza la modul serios. Coşbuc însă este foarte uşor de recunoscut, de fiecare dată, în spatele scenetelor sale.

Însă, temele tiradelor sale filosofice sunt un turnir cu Eminescu (Moartea lui Fulger, etc.), deşi mulţi au căzut în capcana de a le confunda cu filosofia poporului, din cauza recursului la basm şi la viaţa rurală. Coşbuc a îmbrăcat în veşminte populare gândirea sa intelectuală şi filosofică şi se pare că a reuşit o deghizare foarte bună.

Un lucru este absolut esenţial şi îl distanţează net pe Coşbuc de toţi ceilalţi poeţi tradiţionalişti: Coşbuc nu porneşte de la tradiţie (religioasă sau literară) către concluziile sale şi ale epocii moderne, ci de la sine spre tradiţie. Niciun alt mare poet din poezia românească nu a operat această inversiune! Coşbuc nu are mentalitate şi viziune tradiţională, ca fond, ca substrat de mare profunzime al poeziei sale.

La el, tradiţia se află, dimpotrivă, la suprafaţă, aşa cum se îmbracă oamenii moderni în costume populare. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Voronca şi chiar Bacovia sunt infinit mai tradiţionalişti decât Coşbuc, chiar dacă ataşamentul lor faţă de tradiţie este exprimat dureros-nostalgic sau ca oroare faţă de lumea modernă care claustrează, încorsetează fiinţa.

Am arătat cu alte ocazii, anterioare, că modernismul nostru poetic nu este anti-ortodox, ci nostalgic-ortodox, este suferind de jale pentru pierderea reperelor tradiţional-ortodoxe ale lumii româneşti vechi. De aceea am preferat să discutăm mai întâi despre poezia modernă, şi nu despre cea tradiţionalistă, spre a avea repere clare asupra a ceea ce dezbatem, când vorbim despre mentaliate şi tradiţie, ortodoxe şi literare.


[1] Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 60.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *