Zi: 12 februarie 2009

Un muncitor…autodidact rar de care mă leagă sentimente vii, autentice…dincolo de posteritatea sa. Fără carte prea multă…şi dintr-o familei sărmană, scăpătată…ajunge să lucreze mai mulţi ani în fabrica de ulei  de la Roşiori de Vede,  pentru ca, în ultimii ani de viaţă să muncească în subteran, la mină, în Petrila.

Muncea muncă grea…însă, după ce îşi termina treaba şi acasă…citea multă proză. Diverse romane. Nu mai ţin minte ce…Însă cred că pe la vreo 4-5 ani de la el am auzit de existenţa lui Marin Preda. Cred că mi-a şi citit ceva.

Finul Mihai Stoica a fost omul care m-a învăţat pentru prima dată ce înseamnă să…simţi cartea. Nu să o citeşti, ci să îţi palpite în inimă, să o citeşti ca pe o fiinţă vie.

Citea cărţi cu o virilitate greu de exprimat. Un om cu mâini mari, lovite, grele…lua cartea în mâini cu o seriozitate ieşită din comun…şi stătea ore întregi cufundat în ea. După ce citea era extrem de practic…Însă atunci, când citea, părea să nu audă nimic.

Iar eu eram fascinat că cineva se poate concentra atât de mult la ce spune în carte, încât, se pare, că am intuit instinctiv cât de gravă e taina aceasta  a cititului. Peste puţin timp eu eram omul care învăţa să citească şi să scrie de la grădiniţă…pentru ca să citesc.

Însă mi-am dat seama că cititul nu te face şi nu trebuie să te facă un om inactiv, dacă el, era atât de energic şi de contemplativ în acelaşi timp, fără ca aceste două lucruri să se bată cap în cap.

Tot datorită finului Mihai am prins drag de apă şi de prins peşte, însă nu am învăţat niciodată să înot…şi acum, cu atât mai mult, nu aş vrea să mai fac acest lucru. Mi s-a părut înotul ceva nefiresc pentru om, pentru că aveam impresia că, datorită lui, mă transform în…peşte.

Nu îmi plăcea să mă văd în apă…însă îmi plăcea şi îmi place apa ca să o pot contempla pentru multa viaţă care este în ea.

El prindea peşte cu mâna şi nu undiţa. Intra sub malul apei, sub radină [ radină = mal] după peşte, nu îi era frică de şerpi, se ducea la prins raci şi la găsit scoici…şi, mai ales, era un specialist desăvârşit la preparat raci. Primii raci fierţi, de culoare aprinsă, mirosind peste închipuire…i-am văzut de la el.

Pe mine mă prindeau tot timpul în cleşti, nu prea înţelegeam cum să mint scoicile ca să se deschisă…doream să prind peşti şi raci  şi să găsesc scoici dar mi-era milă să le mâncăm. Nu suportam să le omorâm.

Însă, mi-a explicat că noi trebuie să le mâncăm…chiar dacă ne este milă de ele; că şi lui îi e milă de ele…dar că nu avem ce face… I-am dat dreptate: nu aveam ce face, pentru că şi nouă ne era foame.

El îmi arunca peştii iar eu făceam o groapă în nisip, puneam apă în ea şi îi păstram acolo vii. Pentru că nu se înţelegea deloc cu mine trebuia să mergem cu vadra plină de apă pentru ca peştii să nu moară până acasă. Însă lui îi plăcea să îmi facă toate gusturile şi să îmi explice…pentru că ştia că pe mine se poate baza şi că înţeleg tot ceea ce el dorea să îmi transmită.

Nu mai ştiu de unde am făcut rost de un iepure… Însă eu nu ştiam că iepurii stau în cuşcă…I-am dat drumul prin curte şi a început să mănânce varza şi joardele de la viţa de vie. Pentru ca mamaia să nu mă bată…m-a ajutat să prind iepurele buclucaş şi…el mi-a arătat cum trebuie să îi construim gheretă/ casă unde să doarmă.

În vreo oră-două mi-a făcut casă pentru iepure…însă iepurele nu prea vrea să stea în cuşca aia, pentru că se simţea stingher. Însă, şi după ce a murit finul Mihai…ghereta a rămas ca o amintire bărbătoasă, făcută de mâinile lui muncitoare şi de inima lui extrem de prietenoasă, dintr-o nevoie copilăroasă ca a mea, care nu aveam locuinţă pentru iepure.

Deşi putea şi trebuia să facă o lucrare de mântuială, nesolidă, el s-a apucat să facă o lucrare artistică…pentru un iepure, care, şi aşa, ştia că o să moară mâine-poimâine…pentru că eu îmi găseam mereu alte gusturi, alte jocuri, alte proiecte.

În toată  copilărirea mea cu finul Mihai nu am înţeles nimic indecent, nimic nelalocul lui. Primele drăcuituri şi înjurături, paradoxal, le-am învăţat de la colegii mei de joacă, care erau nişte natantoi invidioşi, buni numai de glume tâmpite.

Niciodată nu am văzut şi auzit la el lucruri indecente…Subliniez acest lucru, pentru că ştia că trebuie să fie foarte atent cu simplitatea mea, cu curiozitatea mea, cu năvalnica mea pasiune pentru lucruri noi, pentru experienţe noi.

În fotografia aceasta era cu mine la bâlci şi ne-am dus la fotograf. Nu mai ştiu nimic despre circumstanţele momentului. Mi-a plăcut mult să revăd această fotografie, pentru că exprimă o candoare autentică, fiindcă finul Mihai şi-a dorit întotdeauna un băiat şi nu l-a avut niciodată cu fina Tudora.

Când fotograful ne-a imortalizat pe amândoi –  cred că e singura pe care o mai am cu el – a prins, de minune, atât bucuria lui pentru mine, paternitatea lui reală pentru mine cât şi sfiiciunea şi cuminţenia vieţii mele, care, sunt tot la fel de vii în fiinţa mea şi acum.

Bineînţeles că nu le pot arăta, ca şi pe alte stări, ca pe nişte cărţi deschise…tuturor. Cred că un fald mare al smereniei e acela de a nu te prezenta cu sincerităţile tale tulburătoare …sub lumina rampei. Când aceste lucruri se produc…sfinţenia/ frumuseţea devin teatrale. Şi sunt admirabil de dezgustătoare…

Un bărbat de o frumuseţe puternică…lângă un copil de o candoare fermecătoare. Tocmai asta îl uimea pe el la mine: candoarea cu care îl ascultam, cu care îi puneam întrebări, cu care îl ascultam, cu care mă lăsam condus fără să o fac pe prostu’ sau pe sonatu’, pentru că îmi displăcea profund – ca şi acum –  ca cineva să îşi bată capul cu mine şi eu să nu fiu cu totul atent la ce îmi spune şi vrea de la mine.

Într-o iarnă fina se certase, habar aveam de ce, cu mamaia şi nu mai m-a lăsat să vorbesc cu el. Pe finul Mihai îl durea mult acest lucru ca şi pe mine. Pe mine nu mă interesa cearta lor, aşa că m-am dus, lângă gard [ ei stăteau în fundul curţii noastre] ca să văd cum tăia porcul. Noi nu aveam porc în acel an, nu mă interesa să mănânc carne…dar, ca întotdeauna, abia aşteptam să mănânc şorici.

Îmi era o milă teribilă pentru proc…dar şi o poftă nesătulă pentru şorici cu sare, smuls direct de pe porcul care era pârlit cu paie. Când m-a văzut privindu-i printre gard…i-au dat lacrimile. A certat-o pe nevasta lui nu ştiu pentru ce –  probabil dorea ca să nu mă bage în seamă –  şi a venit la mine la gard, m-a ridicat cu mâinile pe deasupra micului gard de sârmă dintre cele două curţi şi m-a pus pe porc, pe porcul curat colilie…care fusese abia tăiat şi m-a uns pe frunte şi pe nas cu sângele cald al animalului…

Stai aici, cu mine, Doruleţule tată, şi nu te uita la femeile astea! Ca bărbat trebuie să ai minte şi să ştii ce e bine să faci!: asta am înţeles eu din gesturile şi cuvintele lui. Acesta a fost primul exemplu major de discernământ din viaţa mea şi, ulterior, exemple de discernământ, din păcate, am primit numai de la bărbaţi, cât şi exemple admirabile de tandreţe duhovnicească.

Pentru că eram un copil premiant… tataie mi-a luat într-un an acordeon…într-un alt an chitară, o ditamai chitară de la Reghin…Însă mi-a displăcut profund meseria de…lăutar. Bineînţeles muzica nu înseamnă numai lăutărie şi la aceste instrumente se pot cânta multe lucruri. Însă am înţeles că muzica instrumentală nu este o exprimare umană genuină ca glasul…fapt pentru care nu am vrut să cânt fals…din instrumente. Le-am primit…şi nu am învăţat niciodată să cânt la ele.

Şi, finul Mihai, când am căpătat eu chitară, pe la 8-9 ani, tocmai trăgea să moară. Mi-a ascultat zdrăngăniturile cu o pace rară, deşi, în chimir îşi ţinea maţele ca să nu îi cadă, pentru că i se spărsese firul de la operaţie. Era în agonie, într-o luptă teribilă, pe care, culmea, atunci nu am înţeles-o deloc. A doua zi, dacă nu mă înşel, a fost luat la spital, a murit la spital…şi când l-a adus acasă am fost terifiat, pentru că prietenul meu, datorită căldurii, avea viermi în nas, pe care fina încerca să îi mascheze cu vată.

Am sărit de la o mare tandreţe la o mare…teamă şi la o apăsătoare singurătate.  Moartea a devenit un gol teribil în fiinţa mea, atunci am înţeles zădărnicia trupului, a existenţei…dar şi faptul, că oamenii nu mor niciodată. Şi acum, când îl evoc, îl evoc ca pe un om viu, pentru care mă rog mereu, pentru că e tot prietenul meu, e tot omul pe care îl iubesc, un om fundamental din viaţa mea, într-un anume fel un părinte, într-un anume fel un iniţiator  al meu în cultură, într-un anume fel un model de bărbat de care mă simt mândru.

El este printre rarii oameni din viaţa mea pentru care cuvântul dat a fost mai presus de orice. La el cuvântul dat era mai presus de datorie. De la el am învăţat punctualitatea, deşi, pentru unii, s-ar părea că copiii de 5-6 ani nu ştiu ce e aia…punctualitate şi ascultare.

Cu el mă simţeam, deopotrivă, în timpuri străvechi, în campanii militare, departe, în expediţii de cercetare a faunei sau într-o realitate care nu cunoştea greul. El aplana greul, făcea tot greul şi mie mi se părea greul extrem de uşor, pentru că el dădea fiecărei clipei alura că totul se poate, că totul e frumos şi prea puţin greu.

Cred că la un moment dat am mai scris la nivel online despre finul Mihai. Acum mi-am dat seama. Şi despre căţelul lui cel mare, care a murit de dorul lui, atunci când a murit…despre Ţirică. Mă simt bine, bine de tot că am vorbit despre el. Mă bucur foarte mult că am găsit această fotografie care m-a făcut să mă înţeleg şi mai mult; să mă reamintesc.

Da, e o mare fericire să fii  contemporan cu oameni incatalogabili…şi e o minune de fericire să fii intimul lor! Fiinţa mea e formată din aceste întâlniri mai mult decât providenţiale cu oameni speciali. Mă simt dator să vorbesc despre ei…şi, cu siguranţă, despre unii dintre ei voi vorbi atât de mult, până când mulţi le vor înţelege foarte bine unicitatea.