Ziua îndrăgostiţilor pe 2009 se amână

iubesc-tot-timpul

O zi pentru tinerii afoni, care nu ştiu să îi spună trei vorbe de inimă unei fete, pe care o iubesc sau nu şi care caută la mine pe blog declaraţii de dragoste tipizate, eventual şi cu ruj pe ele şi inimioare roşii, portocalii şi galbene…şi în care femei şi bărbaţi văduvi sau despărţiţi, care nu s-au cuminţit nici acum, îşi caută de dragoste la OTV sau la bar.

O zi profitabilă pentru ţigăncile cu ghiocei şi păpuşele, pentru hotelierii care aşteaptă aventurişti, pentru cofetari, brutari, macaronari, zâmbriţari şi codoşi…care te leagă de dragoste…cu o boală venerică de nu te vezi.

O zi ca toate celelalte…şi totuşi o zi în care se cheltuie mult şi se speră pe măsură. O zi pentru cei care nu ştiu să iubească sau nu iubesc…tot timpul. Pentru că, dacă ar iubi tot timpul, frumos şi delicat, nu ar avea nevoie doar de o zi sau nu ar putea într-o zi să spună şi să facă ceea ce o inimă îndrăgostită doreşte.

O zi pentru neîndrăgostiţi. Sau…îndrăgostiţi pentru câte zile? Putem numi îndrăgostire orice…excitare nervoasă? Nu! Îndrăgostirea reală se termină cu un mariaj pe toată viaţa. Restul sunt frisoane şi apă de ploaie.

O zi banală pentru oameni banali. O zi afundată în mult roşu, în băutură şi…cel mai adesea, din păcate, în orgii sociale mai mult sau mai puţin selecte.

Nu am nevoie de o zi pentru ca să îmi iubesc soţia, mama, bunica, mătuşa, prietenul, duhovnicul, patriarhul, preşedintele, strămoşii sau viitorimea. Am nevoie de o viaţă de om. Ziua, dacă ar fi zi, o zi specială, dacă am face-o specială, ar trebui să fie o celebrare a sincerităţii în prietenie sau în cuplu.

O celebrare a sincerităţii, a dragostei, a devotamentului. Dacă faci din ea un timp al excesului, ca şi la anul nou, ca şi oricând oamenii caută motiv de destrăbălare…arăţi ce fel de hram porţi.

Dacă ştii să te comporţi frumos cu femeia iubită tot timpul…nu ai nevoie să ştii când începe sau când se termină o zi, toate zilele. Pentru că eşti o dragoste scumpă…

Peripeţiile unei verze cosmopolite

o-varza-de-succes

O varză din familia Alladin cântă la mandolină. Cântă cu o duioşie stranie. Fiica verzei, Anarozela pe numele ei mijlociu, chiar a luat un premiul gramy pentru interpretare la talpa gâştii în duiet cu maestrul Fluturare. Mi-e atât de greu să spun prin ce peripeţii am trecut cu această varză de fată în turneu.

Să vă spun…să nu vă spun…Hai că vă spun, pentru că nu rezist momentului! Uite aşa stau toate lucrurile. Când a cântat prima dată, la Săcele, tot ateneul român a aplaudat-o la trei rînduri de palme. Adică a fost un bis. Apoi a venit de două ori bis bemol. Iar la al treilea bis varza s-a dezlănţuit.

Într-un refren de zile mari, ea, şi toţi spectatorii după ea au ţâşnit într-un andante de Verdi, până când, din jungla amazoniană…s-au auzit cântând – bineînţeles nestingheriţi –  crocodilii. Varza cânta, trepidând, solfegiind, ca o meţosoprană guralivă, pe când, în…şiruri întregi de savane, crocodili cu ciocul scăzut, o acompaniau conform teoriei transmisiei undei de electroşoc.

Asta a fost în prima locaţie. În a doua locaţie…la Crăcănaţi, o vale din zona Vasluiului, varza dezechilibrată a cântat un si bemol armonic în adantissimo până când toate lustrele de la polul nord au căzut pe rând…după rând. Până şi eu, care sunt afon la emoţii, m-am cutremurat ca un clondir.

În turneul ultra-trans-atlantic al verzei, odată cu inaugurarea preşedintelui Obama, varza Monaliza – marcă românească înregistrată – a avut tupeul irevocabil să se ia la întrecere cu Şachira, cu Bambina şi cu Brednei Spearse şi i-a cântat trei cvartete de coarde noului băgat în funcţie.

Tocmai de aceea, pentru onor înainte, preşedintele Obama, felicitând-o călduros…i-a dat meritul de cântăreaţă transfrontalieră şi un dolar drept recompensă…pentru că nu mai avea alţii la el. Abia începuse şi omul preşedinţia… Ce, varza noastră dorea…milioane?! Ce, se credea Nadia Comaneci la bârne?!!!

Bineînţeles, îngâmfata de ea, se întoarse acasă înfumurată şi, din acel moment, cântă la colţ cu macaraua din deal, la arenele gurmande, la fece pulovăru şi la Cluj, pentru că acolo s-a dus premierul Boc să cumpere…un nou primar.

Tatăl ei însă nu e de acord cu ea. Mosiu Înfundescu spune că o domnişoară varză – dar ea nu mai e domnişoară de mult – nu se cade să umble cu cântecul prin afară şi prin năuntru…ci să pună mâna pe BAC cât mai e timpul. Pentru ca, să nu ajungă ca eleva porno în toate revistele şi pe net, ci să îşi bage frunzele de varză în cap…şi să ajungă la facultate.

Tocmai în aceasta constă şi diferenţa între generaţii. Mosiu Înfundescu – un crai de curte ceauşistă, care acum se dă de mare democrat de turtă dulce – e de părere că şcoala contează şi că munca te speteşte. Însă varza, dimpotrivă, crede că e mai bine teleleu tănase şi să cânte până la rating.

Comentatorul Sprâncenescu a rezolvat cearta universaliilor între generaţii. El a spus că varza e la modă, pe când tacs-o a lu’ varza e de modă antică. Şi, auzindu-l –  lovire tare, în gerunziu – doamna varza, sub masca apusei ei domnişoreli, şi-a luat-o şi mai mult în cap şi merge toată ziua cu capul gol.

Pentru că, Madonna nu mai vine în românia în vara lui 2009, va cânta varza în locul ei. După varză, care va sparge audienţa la maximum, va fi bere gratis, cei care se mai scoală îi ia cu taxi, te uiţi la ei în iris şi vezi dacă sunt parazziţii…iar paraziţii se dau cu deteteu.

Mi-e atât de greu să dau detalii. Varza e o tânără superbă cu coşuri pe faţă, isterică şi lacrimogenă. Eu, managerul ei muzical, îi fac nişte cântece de ţi se face părul măciucă în cap. Mă rog, pentru audienţă, mai dau şi eu un interviu, ca să fac rost de un parai. Însă, pentru că am scris sub anonimat nimeni nu îşi va da seama, adică nimeni, cine e varza şi cine sunt eu.

Contează, domnule Popescu!

conteaza

Contează cei 20 de ani de jurnalism. Pentru mine contează multe opinii ale dumneavoastră. Contează că vă faceţi datoria cum puteţi. Contează faptul că cineva ia o atitudine, că cineva mai e în stare să fie lucid într-o mare de iluciditate.

Nu se pot schimba lucrurile dintr-o dată. Nu se pot schimba în toţi. Dar în unii se schimbă… şi pentru acest lucru merită să pari chibiţ, tocsun, dement, nelalocul tău pentru mulţi…dacă pentru unii eşti esenţial.

Cu raportare la emisiunea din 13 februarie 2009.

Prilej anamnetic

intoarcerea-fiului-risipitor

Ziua de 15 februarie 1998, care a căzut în  acel an în duminica Fiului risipitor a fost ziua în care eu şi întreaga mea familie am fost primiţi, prin ungerea noastră cu Sfântul şi Marele mir, în Biserica Ortodoxă. Acest moment l-am resimţit, deopotrivă, ca pe începutul unui lung pelerinaj spre Ortodoxie dar şi ca începutul unui al doilea pelerinaj, care durează şi acum şi este crucial pentru noi. Ceea ce se petrece însă în acest an are o mare semnificaţie pentru noi, pentru că, după 11 ani de zile, am ajuns la aceeaşi slujbă liturgică a zilei ca atunci.

În duminica aceasta, pe 15 februarie 2009, se împlinesc 11 ani de la convertirea mea şi a familiei mele şi vom sluji aceeaşi slujbă, cu aceeaşi rânduială. Aşa că e nevoie de ceva timp pentru ca să ne reîntâlnim cu aceeaşi stare de lucruri a calendarului nostru.

Momentele pe care le trăim acum sunt atât de preţioase pentru noi tocmai pentru faptul că înţelegem în mod plenar, că aceşti 11 ani de zile sunt parcă o viaţă de om, fiindcă viaţa e după cum ştim să ne-o trăim fiecare. Tocmai de aceea am trăit tot acest timp în mod intens, ca şi când acum ne-am fi început viaţa; ca şi când aceasta ar fi fost întreaga noastră viaţă.

Soţia mea a devenit o adevărată preoteasă ştiind tot timpul să dea dovezi de multă înţelepciune. Rugăciunile sale şi tot efortul său de a mă susţine în preoţia mea este un sprijin fundamental pentru mine şi comunitatea noastră.

Fiica mea cea mare, care, atunci când noi ne-am convertit tocmai intrase la colegiu a terminat acum un masterat şi timp de un an de zile, în timpul cât era la şcoală, a fost în Siberia şi a învăţat foarte bine limba rusă. Din acest motiv astăzi e preoteasa părintelui Hermogen Holste, parohul Bisericii Naşterii Maicii Domnului din Menlo Park, California, slujind în limba rusă, în cadrul Bisericii Ortodoxe Americane. Ei au un copil născut de curând, de care ne-am bucurat foarte mult, pentru că am devenit astfel bunici, pe Peter Alexis Holste.

A doua mea fiică, care avea vârsta de 15 ani când noi ne-am convertit, a simţit că harul lui Dumnezeu lucrează în ea din momentul când a primit Taina Sfintei Mirungeri. Tocmai de aceea a ajuns un om foarte credincios, devenind misionară în Guatemala şi Mexic încă din timpul studiilor sale. Şi aceasta s-a căsătorit cu un preot, cu părintele Philip Rogers din Arhidioceza americană a Bisericii Antiohiei, care e paroh la Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Lafayette, Louisiana. Atât tatăl acestuia cât şi fratele lui sunt membrii ai ierarhiei: tatăl părintelui Philip este preot iar fratele acestuia e diacon. Fiica mea se străduie să obţină certificatul de practicare a meseriei de asistent medical şi îl ajută întru toate pe soţul ei, fapt pentru care este bucuria inimii mele.

Singurul meu fiu, care acum a împlinit deja 21 de ani, când noi ne-am convertit avea 10 ani. După convertirea noastră el venea înaintea tuturor la Biserică şi aprindea candelele şi făcea toate pregătirile pentru slujbă, ca un adevărat paraclisier. El a fost primul băiat de altar pe care l-am avut şi care mă ajuta când slujeam. Acum, când îmi reamintesc, conştientizez faptul că acele momente de slujbă împreună cu fiul meu m-au întărit şi au fost un inexprimabil ajutor pentru mine în această grea şi singuratică nouă viaţă de după convertirea noastră.

Astăzi, fiul meu este absolvent de colegiu şi un bărbat la casa lui, fiindcă, după cum ştiţi, anul trecut s-a căsătorit cu Anna, o femeie foarte frumoasă şi, între timp,  a fost tuns citeţ în Biserica lui Dumnezeu. Este specialist în computere şi tehnologii de comunicare online şi a rămas la fel de afectuos, un om pe care te poţi baza şi pe care l-am admirat şi îl admir ca şi pe băiatul de 10 ani cu care începeam să slujesc, cândva, în altar. Şi aproape că nu am cuvinte să îmi exprim mândria faţă de devenirea întru bărbat a acestui om.

Fiica mea cea mică are acum 18 ani şi era un copil când noi am fost primiţi în Biserică. În momentul când a rostit jurământul de credinţă şi a spus: „Mărturisesc cu umilinţă că această credinţă, a Bisericii Ortodoxe, e adevărata credinţă…” –  rostind cuvintele în mod clar şi fără nicio ezitare în glas – întreaga Biserică a lăcrimat auzind câtă nevinovăţie este în ea, aidoma ca în Sfinţii Mucenici reieşiţi dintre copii. Iar când a rostit : „până la suflarea cea mai de pe urmă…” toţi am mulţumit lui Dumnezeu cu lacrimi de bucurie în ochi.

Ea termină liceul anul acesta şi e foarte implicată în viaţa Bisericii şi în activităţi creative  pe care te-ai jena să le ceri de la un copil ca ea. Anul trecut a primit distincţia Audio-Visual Person la Tabăra de vară a tinerilor ortodocşi pentru că a editat un DVD foarte interesant, cu elemente audio-video de pe tot parcursul manifestărilor. Aproape că nu îmi vine să cred că în această toamnă va începe şi ea colegiul şi eu şi mama ei vom trăi din plin senzaţia cuibului gol, a casei fără copii.

Îmi aduc aminte că înainte de a ne converti mă rugam lui Dumnezeu: „ O, Dumnezeul meu, dă-mi soţia şi copiii mei! Fă-ne să venim înaintea tronului dumnezeirii Tale, uniţi într-o singură credinţă şi mărturisire!”. Orice părinte care se converteşte cunoaşte agonia acestei rugăciuni pline de dragoste. Ea este şi mai aprigă când e vorba despre adolescenţi. Însă Domnul mi-a auzit rugăciunile şi mi-a dat mai mult decât am cerut eu.

El ne-a miluit pe noi, pentru mijlocirile Prea Curatei Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu şi pentru rugăciunile stăruitoare ale soţiei mele iubite.

De aceea am înţeles că primirea noastră în Biserică, tocmai în această duminică specială era foarte potrivită pentru unii ca noi. Şi acum e foarte potrivită pentru noi, nu numai atunci. Pentru că am rătăcit „într-o ţară departe, unde era foamete”, cum spune Evanghelia din această duminică, despre ţara unde a fost fiul risipitor. Şi de ce spun asta?  Pentru că ştiam, de ceva ani – într-un anume fel – măreţia de har din Biserica Ortodoxă, însă, ca şi fiul risipitor, am amânat reîntoarcerea la Tatăl meu, până când nu am mai suportat foametea din jurul meu. Un mare aport la convertirea mea l-a avut răsărirea în inima mea a gândului că nu pot să trăiesc decât în casa Tatălui meu, atât eu cât şi familia mea.

Şi Domnul Şi-a arătat mila Sa infinită faţă de noi prin primirea noastră în Biserică, confirmându-ne acest lucru prin aceea că nu m-a pedepsit pentru ezitările şi amânările mele.

Micile lucruri pe care le-am săvârşit în timpul preoţiei mele ca preot ortodox  le-am simţit ca pe adânci şi nemeritate semne de bunătate dumnezeiască. După cum ştiţi, şi după cum sunt încredinţat că şi alţi cititori ai mei trăiesc această situaţie, familia mea e întinsă pe tot mapamondul. Trebuie să mărturisesc că nu mi-am imaginat niciodată o asemenea slujire din partea mea. Toţi care au intrat în contact cu slujirea mea preoţească au înţeles cât de neputincios sunt, datorită păcatelor mele şi a multelor mele slăbiciuni, care, deşi mă puteau dispreţui m-au întărit cu rugăciunile lor.

Nu pot să înţeleg bunătatea lui Dumnezeu, însă, din plin, am văzut-o în fiecare moment al vieţii mele. Când voi pleca de aici, de pe pământ, nu am cuvânt de dezvinovăţire. Am trăit 55 de ani şi nu pot să cer mai mult decât am primit deja.

Astăzi, mai mult decât oricând, rog pe membrii comunităţii noastre, care trăim şi suntem ca o familie, să ne însoţească în pelerinajul nostru continuu spre Împărăţia lui Dumnezeu. Mă rog pentru Deanery…Fraţii preoţi care sunt împreună cu mine, cu care slujesc mereu sunt nădejdea mea de fiecare zi. Mă rog mereu pentru preaiubitul meu arhiepiscop Dimitrie, care e părintele meu întru Domnul şi care m-a primit cu braţele deschise acasă, acum 11 ani de zile, în Biserica lui Dumnezeu. El a devenit Părintele meu duhovnicesc, pentru că nu mai avusesem unul până atunci.

Nu ne ia mult timp pentru ca să încuviinţăm, pentru ca să Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţa noastră. Bunul Dumnezeu, Care iubeşte atât de mult făptura Sa poate să ne desăvârşească în scurt timp. De aceea trebuie să fim mereu plini de rugăciune şi de mulţumire faţă de bunătatea Sa covârşitoare.

Cf. sursa.