alergand

Lucrurile cu literă mare din inima noastră?!…La unii sunt prea multe, la alţii sunt prea puţine. Şi le spunem lucruri în mod impropriu, pentru că prima majusculă a inimii noastre este şi trebuie să fie Dumnezeu şi toată Împărăţia Sa.

Nu îmi plac ierarhizările. Niciodată omul nu iubeşte ceva mai mult sau mai puţin…pentru că nici nu ştie, de fapt, cât iubeşte. Ştie… de ce iubeşte. Iubeşte pentru că îi place. Iubeşte pentru că se regăseşte în relaţie cu o persoană, pentru că se edifică.

Şi de ce ne plac lucrurile care ne plac? Pentru că avem o conformare profundă cu ele. Cu cât suntem mai deschişi şi mai flexibili pentru înţelegere…cu atât putem înţelege obiecte, lucruri, oameni…şi ni le putem apropia.

Cred că a-ţi apropia ceva înseamnă mai mult decât a avea plăcere pentru ceva. Când îţi place ceva vrei să ai acel lucru sau să te împrieteneşti cu acea persoană. Dar, când vrei să îţi apropii o persoană sau o carte sau un lucru intri într-o relaţie adâncă de contemplaţie, de cunoaştere asiduă, de interrelaţionare.

Întrebarea: cunoşti limba x? sau întrebarea: cunoşti persoana y? sunt unele dintre cele mai false probleme puse, deşi au o logică imbatabilă. Nu poţi cunoaşte abisuri dar trebuie să afirmi că ai o cunoaştere anume a lor. Când vine vorba de realităţi abisale încerci să ţi le apropii, să le cunoşti întru câtva…dar nu să le epuizezi.

Îmi place…implică o doză mare de detaşare. Pot să îmi placă multe lucruri…dar ce eforturi fac ca să le merit? Cine sunt eu  sau ce fac eu să merit prietenia cuiva, să merit un anume lucru? Însă ce înseamnă să…merit?

Ideea de merit…e o idee pălită în capitalism. Lucrurile acum se cumpără. Cumpăr nu prin valoarea sufletului meu sau a persoanei mele ci prin banii mei. Banii mei nu mă reprezintă. Pot foarte bine să îi fur sau să…nu îi merit…şi tot pot cumpăra tot ce poftesc.

Vreau, am bani, cumpăr. Şi cumpăr şi lucruri cu majusculă şi cu minusculă. Pot cumpăra, cu aceeaşi bani furaţi sau pe care nu-i merit şi o carte sfântă şi o sticlă de suc. Cartea vine la mine deşi sunt păcătos sau nu o merit. La fel vine şi sucul.

Cartea nu se poate proteja de mâinile mele păcătoase…ci o iau de pe raft, o cumpăr şi o am. Lucrul mi se supune…deşi nu îl merit. Aşa că ideea de merit/ valoare nu mai contează…şi odată cu ea nu mai contează nici oamenii şi nici lucrurile.

Dacă nu ai bani în buzunar…nu meriţi nici majuscule şi nici minuscule. Eşti un paria. Ai bani în buzunar şi tot felul de relaţii atunci…devii cineva…deşi eşti un nimeni.

Însă pot cumpăra eu lucruri cu majusculă? Cumpăr pe Eminescu sau pe Sfântul Grigorie Palama de la magazin…dar oare îi înţeleg? Pot să cumpăr lucruri pe care nu le înţeleg şi poate că nici nu sunt în stare să le înţeleg.

Cărţile, aparatura tehnologică diversă, tot felul de maşini…sunt cumpărabile, folosibile…fără ca să le poţi înţelege în mare parte. Ar trebui să fii specializat, să fii cumva…ca să poţi înţelege ceea ce cumperi. Însă câte specializări să ai ca să înţelegi tot ce cumperi sau tot ce există?

Ignoranţa face parte din viaţă şi trebuie să admiţi că eşti ignorant în foarte multe lucruri. Cât de ignorant / prost sunt şi în comparaţie cu cine? Cât de prost sunt faţă de un înger, de un demon, de un geniu, de un om informat?

Pot să îmi pun această întrebare? Da. Ce şanse am ca să înţeleg acest răspuns? Infime sau mari. Sau habar am ce să-ţi răspund.

Suntem ignoranţi şi suntem…vandabili în postmodernitate. Nu ştim să ne descurcăm în hăţişul legislativ, competiţional, uman. Nu avem timp să ne revedem…şi să îi revedem pe cei dragi. Avem bani puţini şi puţin timp…chiar şi atunci când avem bani mulţi şi prieteni puţini.

Şi totuşi…vom avea dorinţe minuscule şi dorinţe majuscule…chiar dacă vrem sau nu vrem. O dorinţă majusculată în postmodernitate e fericirea. Să ai un serviciu, să ai o casă, să ai o familie, să ai un cont…să fii iubit.

Drama neiubirii este o problemă profundă, de care se vorbeşte lăturalnic…dar care e resimţită foarte profund. Neiubirea e o parte a lipsei de credinţă. Credinţa nu e vandabilă cum nu e nici iubirea.

Tocmai de aceea orice surogat al iubirii, ca autoerotajul sau apelarea la servicii sexuale plătite e un fiasco la nivelul împlinirii personale. După ce vomiţi din beţie…te simţi la fel, interior, ca atunci când ştii că ai sex…în loc de iubire.

Banii n-aduc fericirea…spune cântecul. Nici n-o întreţin. Dacă sunt pe primul loc într-o relaţie…relaţia e un surogat…pentru că surogatul e întotdeauna ceva contractual.

±

Însă mă simt rău…tocmai când nu dobândesc ceva în mod valoric. Postmodernitatea se face că îţi cumpără valoarea şi că te răsplăteşte pentru merite utopice…însă ea e avidă de valori reale…pe care le pastişează.

Ce e valoarea? Ca să mă reprezinte sau să mă împace…trebuie să mă definească. O cană, pe care o cumpăr, nu e o valoare a mea…ci un lucru aflat în proprietatea mea. Însă, dacă scriu o carte, atunci conţinutul ei exprimă valoarea mea, reprezintă o mostră din valoarea mea personală, din ce sunt eu.

Conţinutul cărţii mă reprezintă…nu însă şi preţul cărţii. Un tablou al lui Picasso, la începutul carierei lui…valora puţin. Acelaşi tablou, la o sută de ani de la moartea lui…va valora de nu ştiu câte ori mai mult. Şi te întrebi: cum să valoreze peste o sută de ani un tablou mai mult…decât atunci când l-a făcut pictorul, când, după 100 de ani el se poate decolora mult?

Însă valoarea…e înţeleasă prost când e înregimentată economic.

Pentru un ignorant în artă orice tablou e bun de pus pe perete. Tocmai de aceea găseşti pe preţi numai chiciuri. Însă, pentru un om de mare fineţe, cu mare gust…numai arta genială e valorică, e unică, e de pus pe perete.

Însă arta genială costă mult…şi de aceea nu mulţi au ceva genial pe perete: fie el tablou sau icoană. Dar –  mă întorc la ideea de valoare – unde stă valoarea…în opera de artă sau în artist? Poate fi transmisibilă întru câtva valoarea din artist în opera sa de artă?

Da, întru câtva, ea se transmite din artist în operă. Opera e o iradiere personală a persoanei artistului. Însă, dacă e să mă iei la bani mărunţi…nu ştiu ce e valoare personală în cuvânt, în culoare, în nota muzicală.

Cum îmi dau seama, deci, ce se vinde şi ce nu se vinde, ce se înţelege şi ce nu se înţelege, ce este inestimabil şi ce nu este de mare preţ? Când cumpăr, cumpăr forma sau esenţa formei? Cumpăr sfinţenia cărţii sau litera cărţii?

După evidenţa evidenţei…mulţi cumpără doar forma cărţilor şi nu au acces la duhul lor, la înţelegerea lor. Multe biblioteci personale sunt secrete închise cu cheia pentru posesorii lor. Mulţi cumpără litere…dar cred că au cumpărat, deodată cu literele, şi înţelegerea cărţii. De aceea nu sunt mulţi care cresc datorită cărţilor şi care să ştie să judece cărţile.

Creşterea…presupune valoare. Valoarea e întotdeauna personală şi interioară. O formulă matematică sau un vers dintr-un poem nu pot fi înţelese de oricare de pe stradă. Trebuie să ştii şi să fii ceea ce eşti.

Nu poţi presupune că eşti ceva anume dacă nu eşti. Nu poţi plagia o carte…pentru că plagiatorul se prinde uşor, pentru că el nu înţelege cartea. A pune un obiect aiurea într-un cadru bine definit de către altul e ceea ce face plagiatorul. El fură o bucată din tencuiala altuia, nişte fraze…dar le pune ca nuca în perete în arhitectura falsei sale opere.

Un proprietar care îşi ştie foarte bine casa…simte şi vede imediat când a fost călcat de hoţi. Simte diferenţele. La fel e şi cu valoarea când o cumperi…dar nu o ai. Când crezi că o cumperi…dar tu nu ai ajuns într-o funcţie/ post de conducere pentru că ai progresat interior…ci pentru că te-ai mişcat bine.

Eşti ca nuca în perete…şi rizibil.

¤

Did you like this? Share it: